Amalia Enache: „Vă știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact unde ne-am mai întâlnit!“

.
„Vă știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact unde ne-am mai întâlnit!“ - De câte ori nu aud asta! Și, da, aș putea să mă prefac că nu-mi amintesc nici eu sau pot să nu-i las pe oameni să se perpelească prea mult, pentru că n-ar fi tocmai politicos, nu?! Le spun evidența, că probabil mă știu de la televizor. 

„Ah, nu cred, că eu nu am televizor.“ Desigur, doar că eu sunt la televizor dinainte ca oamenii să fi renunțat la el, așa că până la urmă, invariabil, oamenii admit că acolo ne-am mai „întâlnit“. Moda „fără televizor“, îndeosebi la oamenii cu educație peste medie, a început în urmă cu aproximativ zece ani. Fie ca o reacție față de comportamentele din familiile în care noi cu toții am crescut, cu părinți care devorau în neștire programele TV, după anii îndelungi de viață extrem de limitată în toate, îndeosebi în tot ce ținea de libertatea de exprimare și de divertisment.

Să treci de la două ore pe zi de televiziune, și acelea doar de propagandă comunistă, alb-negru, la imagini color și taclale, opinii, informații, distracție non-stop direct la tine în casă înseamnă, exact ca în privința mâncării, să treci de la rația alimentară dată strict pe cartelă la acces nelimitat, gratuit și la orice oră, la tot ce găsești într-un hipermarket. Dar hipermarketul să fie la tine acasă, în loc de cămară, și să fie gratuit. Cu bune și cu rele. Cu broccoli și sfeclă roșie, dar și cu lucruri nesănătoase ambalate strălucitor. Cu tentații care te fac să-ți pierzi capul și timpul printre rafturi. După foamea și bucuria inițiale, când oamenii au început să conștientizeze pierderile – mai puțină lectură, mai puțin timp de petrecut real cu familia, adică de stat de vorbă, de comunicare și conexiune reale, au făcut un pas înapoi – au blamat obiectul acela care le invadase intimitatea, TELEVIZORUL.

Decisiv a fost și volumul prea mare de informații nerelevante sau cu o încărcătură negativă (Catastrofă! Dezastru! Crima oribilă! etc.). Atunci, reacția generației următoare celei ieșite din bezna comunistă a fost abruptă: gata, fără televizor la noi în casă! Sună minunat, nu?! Doar că zece ani mai târziu găsim deja o nouă generație crescută fără televizor, dar care are alți zei și mai puternici la care se închină: internetul și smartphone-ul. Cu un Zeus suprem, ce își întinde puterile peste toți, rețelele sociale. Și dacă la televizor te uiți când ajungi pe acasă, telefonul a devenit prelungirea mâinii noastre. E mereu la îndemână și mai ales, mereu cu ceva nou și aparent indispensabil, acolo, la îndemână. În mașină, în pat, la birou, la restaurant. Doar că noutățile după care dăm cu degetul în sus pe ecran obsesiv sunt adesea ce mai gândește despre dragoste o fostă colegă din școala generală, cu care, să spunem drept, n-am sta niciodată la o cafea să o ascultăm vorbind în mottouri.

Mai sunt glumițe, bancuri sau ironii pe tema subiectului zilei, care, nu-i așa, ne îmbogățesc mai mult decât emisiunile cu glumițe. Mai sunt și cei care își varsă orice frustrare, de la cum i-a răspuns vânzătoarea de la colț până la frustrări adunate din pricina politicienilor, a încălzirii globale, a viitorului omenirii care se pregătește să plece în vacanță pe Marte. Mai sunt prietenii virtuali care postează de 10 ori pe zi când sunt în vacanță și niciodată în rest. Și tot așa, știți voi exact despre ce vorbesc. De ce fac oamenii asta e alt subiect, în definitiv fiecare a câștigat puterea de a deține un mic trust de media, în care subiectul principal e el însuși, cu opiniile, valorile, credințele lui. Eu vorbesc acum despre faptul că noi ne complăcem să fim spectatori la toate acestea. Și mai cu seamă a bubuit fake-news-ul. Faptul că oricine are acces la instrumentul de propagare a informației a făcut din împrăștierea informațiilor false o demență mondială. Acum, dacă ne imaginăm ce am mai văzut pe parcursul unei zile pe rețele sociale sau pe bloguri, site-uri ca pe un program TV, s-ar putea să ne trezim perplecși în fața felului în care ne petrecem timpul și ce spectatori am devenit, chiar dacă nu mai suntem „telespectatori“. Și, știi ce, acum nu mai putem să dăm vina pe televiziuni că nu sunt ele suficient de elevate – iată, alegerea este strict la noi.

Haideți să puneți pe hârtie într-o singură zi o autoevaluare, „ce am citit și ce am aflat eu azi de pe telefon, fără să pornesc televizorul“. Pentru durata concretă petrecută online există deja aplicații, veți fi mirate să aflați cât de mult timp petreceți după aparent inofensivul gând „intru și eu 3 minute să văd ce s-a mai întâmplat“. Așa încât nu obiectul în sine, televizorul, că-l avem sau nu în casă, e sursa pentru mai puțină lectură, mai puțin timp de calitate cu familia, ci alegerile noastre etc. Se numește escapism și, da, dă dependență. Escapism, pentru că inițial e o mică fugă din grijile și ocupațiile cotidiene spre altceva. Unii fug într-un pahar de spumant, vin sau tărie, alții fug în cluburi, alții fug puțin de acasă la amantă, alții fug în alte medii, cum e acesta, virtual. Azi puțin, mâine încă puțin, la trezire devine primul lucru de verificat, la culcare, calea de… relaxare. La părinții noștri era televizorul, la noi e telefonul.

Obiectul în sine, televizorul, considerat desuet o vreme, nu e nici azi un obiect vintage, ci chiar din nou mișto pentru un tânăr de azi, care vrea cinema la el acasă și mai știe că poate alege exact la ce știri să se uite, fix când își dorește. Nu uitați că primii care au fugit de pe Facebook sunt cei foarte tineri, care ne disprețuiesc mai mult azi ca fiind niște plicticoși pe acolo decât dacă află că te uiți la televizor. Uite-așa s-a trezit colega mea de la Unica, Laura, că fiica ei de 20 de ani, crescută din clasa a 4-a fără televizor, își cumpără încântată cu ditamai smart TV-ul! Cam din primii ei bani. Fetei i se pare mai interesant azi să-și facă singură alegerile de vizionat, exact când dorește și ce dorește și să poată să aibă un ecran mare, cu o calitate premium.

Aud zilnic părinți înspăimântați de device-uri, televizor, tabletă în viețile lor, când de fapt nu obiectele în sine sunt problema, ci ce alegem fiecare să facem cu ele. Comportamentele noastre în legătură cu ele țin de noi, nu de cei care fac grilele în televiziune.

„Vă știu de la televizor!“ Mulțumesc pentru sinceritate și vă asigur că e de preferat să vă luați informațiile de la jurnaliști profesioniști, decât de pe site-uri obscure. Televizorul vă dă și „România, te iubesc“, „Apropo TV“, „Vocea României“.

Text de Amalia Enache

Sursă foto: Arhivă Unica

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter
buton