Amalia Enache: E timpul să vorbim despre rasismul din România

.

Când a fost mișcarea Black Lives Matter, am văzut pe Facebook că mulți români s-au activat și au susținut-o. E cel mai ușor să nu fii rasist de la distanță, căci, să fim serioși, n-am împărțit prea adesea spațiul mioritic cu oameni de culoare. Cum credeți că ar merge în România o campanie publică de susținere a celor de etnie romă?

Fetița mea avea cam 3 ani când a văzut pe stradă un grup de țigănci îmbrăcate tradițional. I-au sclipit ochii imediat și mi-a spus fascinată că vrea o rochie de prințesă exact la fel. Greta, prietena ei, i-a spus mamei ei că acelea sunt cu siguranță niște zâne. Iar noi nu am râs și nu le-am luat peste picior pe fetițe nicio secundă.

Țigăncile sunt niște femei superbe, în haine superbe

Eu i-am spus fetei mele că are dreptate, că sunt niște femei superbe, în niște haine superbe, vesele și colorate și că, da, seamănă cu cele de prințesă. Nu i-am spus cum am scris mai sus pentru plasticul descrierii că sunt țigănci, pentru că înțeleg că din păcate acest cuvânt a fost folosit prea mult timp în sens peiorativ ca să-l mai perpetuăm.

În puzderia de femei pe care Alma le vede pe stradă îmbrăcate în jeans sau cu rochii în culori terne, orb să fii să nu vezi frumusețea veșmintelor tradiționale ale femeilor rome. Dar copiii o văd și pe a lor, a celor care le poartă. Cât reușim noi, adulții, oare, chiar în zilele noastre, să o vedem?! Dincolo de estetica izbitor de frumoasă a hainelor colorate sau dincolo că acceptăm la unison că au talent uriaș la muzică, ce reușim să vedem frumos la fiecare dintre oamenii de etnie pe care sper că ajungem să îi cunoaștem?!

Cât reușim fiecare dintre noi să oprim șirul discriminării și să ne creștem copiii fără prejudecăți legate de romi, neperpetuând frica, dezgustul și distanța față de ei?! 

Eu nu am fost o copilă amenințată că voi fi dată la țigani dacă nu sunt cuminte. Cred că în primul rând asta s-a întâmplat pentru că eu nu am fost amenințată cu nicio pedeapsă dintr-asta crucială dacă nu mă comportam nu-știu-cum. Am avut părinți înțelepți. Nu m-au amenințat că mă dau oricui altcuiva, nici bunicilor, nici la școala militară. 

Citește și: Nu căuta compasiune ori înțelegere în social media! Niciodată, niciodată!

Curajul de a nu fi pe placul celorlalți

Nici pandemia de COVID-19, nici infodemia, nu au lovit „la întâmplare”

Prietenia la distanță: un concept realizabil, dar prea greu de întreținut

În copilărie îmi era puțin frică de țigani

Dar, cu toate acestea, îmi amintesc că atunci, în copilărie, un pic de frică îmi era de țigani. Am crescut într-un sat din Ardeal, cu gospodării frumoase, bine îngrijite, case falnice, oameni mândri de originile și de educația lor. Un loc în care nu se țipă, nu se vorbește pe ton înalt, nu se înjură. O comunitate în care decența în toate, de la ținută la vorbă, bunul-simț și calmul sunt dintre valorile supreme. Și, desigur, o comunitate destul de închisă, în care până și tatăl meu venit la 4 ani în Ardeal a fost numit mereu oltean, căci de acolo se trăgea.

Nu vedeam prea des altfel de oameni în lumea noastră, toți eram la fel. Doar, de la un moment dat, câteva luni pe an au început să vină… țiganii (era singurul nume folosit atunci). E o zonă cu păduri bogate, iar la ocolul silvic în curte, pe lângă care eu treceam în drumul spre școală, se instalau familii întregi de romi în perioada în care se plantau puieții în pădure sau când era ceva de adunat, fructe de pădure, ciuperci etc. Erau aduși la muncă.

Nu am nici cea mai mică idee unde stăteau ei în rest. Și, odată cu ei, începea să miroasă mereu a fum la ocolul silvic, pentru că ei aveau mereu focul aprins în curte. Și vara. Îmi e clar acum că nu aveau unde altundeva să gătească. Erau mulți, erau gălăgioși, erau și o puzderie de copii dezbrăcați și plângăcioși. Îmi era frică de fiecare dată când treceam pe lângă lumea aceasta, pentru că mă înspăimânta necunoscutul, mă înspăimântau diferențele față de ce văzusem până atunci.

Și nimeni nu mi-a explicat vreodată că nu trebuie să mă tem de ceea ce e diferit de mine. Oamenii aceia nu au făcut niciodată nimic care să deranjeze liniștea satului (pe vremea ceea nici nu apăruseră manelele, e drept) și totuși niciodată nu au fost integrați în niciun fel în comunitate. Nimeni nu vorbea cu ei, noi nu ne jucam cu copiii lor, ei nici măcar nu ieșeau din perimetrul ocolului silvic. Cred că nu li se dădea voie.

Cam asta e povestea peste tot: i-am ținut zeci de ani pe la margini de sate și orașe, pe la margini de societăți, în afara școlilor, în afara rânduielilor și apoi mereu le-am reproșat că nu se comportă ca noi. Încă le reproșăm că ei nu vor să fie ca noi, că ei nu vor să respecte regulile, că nu vor să aibă slujbe decente. Probabil, ca să ne întâlnim la mijloc, fiecare avem de parcurs partea noastră de drum.

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter
buton