Am văzut adolescenți socotindu-și banii în speranța că le vor ajunge pentru cât mai multe cărți, am văzut părinți incapabili să le refuze copiilor volumele dorite, am văzut vârstnici cumpărându-și cărți relativ scumpe, de istorie sau beletristică, am văzut un tată și pe fiica lui, într-o complicitate fermecătoare – el cărând pungile cu cărți așezate pe căprării, de la diverse edituri, ea căutând din priviri cărțile ce i-ar fi putut fi pe plac -, am văzut un adolescent mirosind cu ochii închiși o carte înainte de a o cumpăra, am văzut… frumusețe.
Târgurile de carte sunt un fel de organism viu care pulsează ca un tot
După ce am dat o raită pe la toate standurile editurilor și am stat de vorbă cu prietenii pe care i-am întâlnit mai mult sau mai puțin întâmplător la Târgul de carte Gaudeamus, mi-am petrecut restul zilei de sâmbătă la standul editurii Trei. Eram curioasă să văd ce și cât cumpără românii, ce-i convinge să ia acele cărți și nu altele, cine sunt cei mai avizi cumpărători. Și-am văzut toți acei oameni despre care scriam mai sus. Sunt cele mai puternice imagini cu care m-am întors de la ediția din acest a Târgului de carte Gaudeamus. Sunt imagini care sper să dureze până la târgul următor când să le pot înlocui cu altele, la fel de frumoase.
Cunosc oameni care urăsc târgurile de carte din cauza aglomerației și a îmbulzelii, a lipsei de aer, din cauza forfotei, a zgomotului, a lansărilor petrecute parcă toate în același timp, oameni pe care-i înțeleg și cărora le dau dreptate, pentru că, într-adevăr, locul poate deveni sufocant, iar mulțimea poate avea un efect descurajator, însă, nu știu de ce, pe mine toată această viermuială continuă, deși mă seacă de energie, mă umple în același timp de bucurie și speranță. Târgurile de carte sunt un fel de organism viu care pulsează ca un tot, care crește și scade, care cere și dă, mereu în mișcare, mereu altul, din care nu ai cum să nu simți că faci parte și tu. Și totuși, „paradoxal”, aici nu se vând televizoare sau mâncare, oamenii nu se îmbulzesc pentru tigăi la promoție, ci pur și simplu vin să cumpere cărți. Iar acest lucru e de natură să mă ducă cu gândul la frumos și normalitate.
La târgurile de carte îți ia Dumnezeu mințile și-ți vine să cumperi tot uitând de bugetul alocat
Am citit azi pe Facebook părerea unui vizitator de la târg și mi-am dat seama că în ea e strânsă cea mai simplă, mai umană și mai caldă explicație a faptului că alegem să ne înghesuim în număr mare în cele câteva zile destinate lansărilor de carte când am putea să comandăm cărțile online, cu aceleași reduceri – dacă nu chiar mai mari decât cele oferite la târg – sau pur și simplu să le luăm din librării, în liniște și fără grabă. Domnul respectiv vorbea despre acea complicitate stranie care se creează între oamenii sosiți acolo cu un scop comun, acele zâmbete care se lansează nestingherite către necunoscuți pe care-i simțim dintr-o dată atât de asemănători cu noi. Acea bunăvoință pe care o simțim venind și din partea librarilor neobosiți în a răspunde întrebărilor legate de cărțile puse la vînzare, în a da sfaturi și a oferi recomandări potrivite cu vârsta, gustul și dorințele fiecăruia. Acea bucurie a autorului care-ți mulțumește că ai fost prezent la lansarea cărții lui, a reîntâlnirii cu mai noii sau mai vechii tăi prieteni, acea intimitate dintre tine și cărțile mult așteptate. Unora dintre acestea le simți căldura, mirosul de cerneală încă neuscată, multe dintre ele ajungând la târg direct din tipografie. Acolo le văd pentru prima dată și editorii de carte, al căror suflet strâns se relaxează abia atunci când văd că totul a ieșit așa cum și-au dorit.
Târgurile de carte devin pentru câteva zile Raiul cititorilor bucuroși să vadă la un loc TOATE cărțile dorite și așteptate. Aici își pot întâlni scriitorii preferați, îi pot asculta vorbind despre cărțile lor sau ale altor autori, sau pot da pur și simplu da nas în nas cu autori pe care-i admiră cu toată ființa lor și pe care se pot trezi că-i salută – așa cum m-am trezit și eu – ca pe niște vechi și buni prieteni. Pentru că văzându-i mișunând pe-acolo, printre noi, îți vine să le spui că-i admiri, că-i prețuiești, știți voi, lucruri de-astea care par stupide spuse cu glas tare, dar pe care tu le simți atât de puternic în interiorul tău.
La târgurile de carte îți ia Dumnezeu mințile și-ți vine să cumperi tot uitând de bugetul alocat, preferând să tai din altă parte, numai să mai poți lua o carte-două. De aceea, când pleci de-acasă e bine să vii cu lista de lecturi gata făcută ca să fii sigur că nu te ia valul și să constați, odată ajuns acasă că ai capul plin de impresii, sacoșa ticsită cu cărți, mai puțin cu cele după care te-ai dus inițial.
În metrou, uneori, numărul celor cu cărți îl depășește pe al acelora cu telefoane
De obicei mă întorc de la serviciu cu metroul și mă trezesc că nici n-am intrat bine în vagon că mă reped cu ochii înspre mâinile oamenilor să vă ce țin în ele. Cărți sau telefoane? eReadere sau tablete? Nu mă pot abține. E ceva absolut involuntar, dar care a devenit deja obișnuință. Sunt bucuroasă dacă numărul celor cu cărți îl depășește pe al acelora cu telefoane. Se întâmplă rar acest lucru, dar se întâmplă. „Bravo, bravo!”, le spun în gând și-mi vine să-i felicit cu glas tare. Îmi vine să-i fotografiez și să-i pun pe Facebook, să îi dau exemplu. La un moment dat, chiar am făcut asta – adică i-am fotografiat, așa, pe furiș – dar n-am făcut nimic cu pozele. Le am în continuare în calculator și mă uit uneori la ele, dar atât. Nu-mi permit să le arăt lumii și știu că nici n-aș avea voie.
După ce fac acest inventar rapid, încep să mă uit mai atent la ce citesc oamenii, încerc să le ghicesc vârsta, profesia, mă uit la cum sunt îmbrăcați, ce-au în sacoșe, da… așa un fel de inventar sociologic. Știu, e urât ce fac, dar, așa cum v-am spus, nu mă pot abține…
M-am gândit chiar să-mi fac un fel de tabel, să țin o evidență, un fel de monitorizare, să notez tot ce-am observat. Evident, nu mi-ar folosi la nimic, dar uneori simt nevoia să fac ceva cu lucrurile astea pe care le strâng, le depozitez în minte. De ce simt nevoia să fac asta? Habar n-am! Poate pentru că atunci când văd oamenii cu nasurile în cărți am sentimentul că e bine. Că e încă bine.
Citește și – Vouă ce amintiri despre cărți v-au marcat copilăria
Când am plecat ieri de la târg am mers în același autobuz cu câteva tinere ce abia așteptau să ajungă acasă și să despacheteze pungile cu cărți. Au vorbit continuu despre ce și-au cumpărat, dar și despre cărțile care-au rămas la târg, împreună cu o parte din sufletul lor. Două dintre ele sperau să-și sensibilizeze părinții, că doar vine perioada sărbătorilor și a cadourilor și mai că mi-a venit să intru-n vorbă cu ele, să le spun „bravo, fetițe dragi”. Mi-am dat seama că le-aș fi părut deplasată, mai ales că pentru ele cititul părea ceva normal, la ordinea zilei. Nu mi-ar fi înțeles nici exaltarea și nici bucuria pe care mi-au strecurat-o în suflet. Și asta e bine.
Atâta timp cât oamenii vor veni în număr din ce în ce mai mare la târgurile de carte, la evenimentele organizate peste an, atâta timp cât oamenii vor continua să citească în metrou, în autobuz, în parc, acasă, atâta timp cât tinerii și oamenii de toate vârstele vor continua să-și da banii pe cărți, poate în detrimentul altor plăceri sau nevoi, șansa noastră la normalitate încă există.
Ieri am văzut frumusețe. Și sper să continui să o văd în fiecare an, în fiecare zi.
Foto: Alina Sin
Citește și – Lăsați poveștile să ajungă la copii, iar ele vor avea grijă să le transforme viața în poveste
Citește și – Târgul de carte Gaudeamus 2016: recomandări de lectură
Ultima modificare noiembrie 21, 2016 4:22 pm