O salopetă scurtă a fost cadoul mamei mele pentru mine înainte să plec într-o tabără de vară, când aveam 11 ani. Îmi plăcea la nebunie. Deși aveam mult sub greutatea medie pentru vârsta mea, iar hainele în general îmi erau mari, de data asta găsisem ceva pentru corpul meu mic. “Sa nu cumva să porți asta, te faci de râs!”, mi-a zis o fată mai mare în prima zi a taberei și de atunci minunata mea salopetă a rămas în valiză, respectiv în dulap.
În anii de școală, mi-am ascuns mereu picioarele bizar de subțiri. Vara, chiar și pe 35 de grade Celsius, purtam blugi peste colanți groși pentru a-mi mări circumferința pulpelor și a gambelor. Chiar și așa, primeam mereu sfaturi binevoitoare. “Tu nu ar trebui să porți blugi, ești prea slabă!”, iar eu apreciam desigur remarcile.
Chiar și prietenul meu, la 16 ani, mi-a spus că s-a simțit prost pentru că la o petrecere am venit cu o rochie scurtă, împrumutată de la o prietenă. “Esti atât de slabă! De ce te îmbraci așa dacă nu îți stă bine?!”, mi-a spus el, dezamăgit. L-am părăsit imediat după, dar nu de-asta, ci pentru că la rândul meu m-a dezamăgit abandonând școala. Ani de zile am purtat pantaloni largi, evazați, iar în garderoba mea nu am avut nici măcar o fustă sau o rochie.
Când începusem să capăt încredere în mine și pantalonii să fie mai normali, a izbucnit acneea pe chipul meu. Cam în aceeași perioadă în care înflorea industria online, se dezvoltau pe tenul meu și pustule dureroase. Nu apăruseră încă aplicații cu filtre magice, iar eu să mă machiez nu aveam habar. Doar două-trei poze am pus pe blogul meu și a fost suficient să fiu desființată. “De ce pui poze cu tine dacă ai tenul gras?!”, mi-a spus o cititoare într-un comentariu pe blog, iar eu m-am scuzat. Zgâriasem retinele utilizatorilor, cât egoism. Nu sunt fotomodel, de ce țin neapărat să mă afișez? Rușine mie. Și chiar mi-era rușine.
Diverși golani care își spuneau bloggeri și-au bătut joc de pielea mea stricată de acneea cauzată de un stafilococ. N-am mai scris pe blog. După ani de zile și mii de lei cheltuiți, după sfaturile a zece dermatologi, am scăpat cât de cât de acnee, dar tot slabă am rămas. Și acum încep să am riduri.
Nu mi-am arătat zâmbetul, picioarele, fața, abdomenul, când aveam 11 ani, 16 ani, 18 sau 23 pentru că m-am zbătut să obțin un fel de permis magic de apariție în public. Nu voiam să deranjez. La 32 de ani, cred că l-am obținut în sfârșit. Nu am găsit un nutriționist minune, un antrenor de fitness sau un stilist cu puteri supranaturale, ci mi-am găsit bunul-simț și încrederea de sine.
M-am întâlnit recent la un eveniment cu o bloggerita care arată ca un înger Victoria’s Secret și îmi spunea cât își ascunde tălpile pentru că poartă un număr mare la picior, iar comentariile o tot ceartă când le arată. Am ajuns să îi spun eu, rățușca cea urâtă, să își bage picioarele mari în remarcile idioate și să se încalțe cu ce vrea, să pozeze cum vrea.
Deși Internetul e plin de critici la adresa oricui are curajul să se arate, în mod special a femeilor, am ajuns la concluzia XS sau XL, asimetric, năsos, cu picioroange sau cum oi fi, este datoria ta să te exprimi. Iar cei care au impresia că nu corespundem unui standard n-au decât să suporte. Lumea e o junglă. Nu putem fi toți niște gazele.