Povestea mea începe de prin 1997 când am făcut practică la Spitalul Fundeni – secţia de Pediatrie(unde sunt tratate afecţiunile oncologice).De atunci am rămas în domeniu şi am luptat alături…
alături de părinţi şi de medici să câştigăm bătălii duse cu Viaţă. E greu să mergi pe acest drum,să te simiţi uneori şi inutilă ,dar te ridici şi mergi mai departe pentru că alţi copii au nevoie de tine.
Sunt şi copii din centrele de plasament care nu ne au decât pe noi, ne aşteaptă să mergem la serviciu. Acum câteva zile intrăm de noapte şi am sunat pe secţie să întreb ce probleme sunt.Colega mi-a spus :te aşteaptă Amalia pentru branula, Andrei să-l tunzi, Ştefanuţ(un băiat de la centru de plasament care pe 12 martie a făcut 15ani) e supărat şi a întrebat când vii tu.
Am ajuns la serviciu , am pus branula Amaliei, l-am tuns pe Andrei , am stat cu Ştefanuţ(i-am luat şi ceva de mâncare) şi venise şi Pipăruş şi mă aştepta să mă vadă (l-am tuns şi pe el). Eu nu am voie să fiu supărată , nu mă lasă copii, cerşesc comunicarea cu ei, se ţin de mine(mereu am câte un ajutor de asistent).
Am reuşit să fac un lucru bun cu unul din copii- l-am învăţat că, atunci când face puncţie (sunt două puncţii pe care trebuie să le facă copii în tratamentul leucemiei) Pipăruş primeşte o jucărie.
Are doi ani de la diagnosticare şi copilul acesta nu a plâns la nici o puncţie. El vine la spital cu ”drag” şi asta te face să lupţi alături de iei .
Mai sunt multe de spus, dar poate ajungeţi să-mi vedeţi copii.
Mulţumesc mult,
P.S.1. Am primit un mesaj în care eram întrebată ”ce aţi face dacă aţi fi anunţată că peste o săptămâna aţi muri”şi am raspuns”i-aş spune că se înşală şi aş avea grijă în continuare de cei 200 de copii pe care îi am în grijă”
2.Vă invit să citiţi cartea”Oscar şi tanti roz”- veţi descoperi exact ce trăiesc copii mei.
Foto: Shutterstock