Această poveste îşi are începuturile în prima mea căsătorie, căsătorie din care am un băieţel minunat în vârstă de 5 anişori. Când băieţelul avea doi anişori şi câteva…
luni din mai multe motive am fost nevoită să divorţez, băieţelul normal rămânând în îngrijirea mea (normal spun pentru că erau motive temeinice pentru acest lucru, nu pentru că eu sunt mama lui).
După divorţ tatăl copilaşului a plecat în străinătate la muncă, moment în care a renunţat la orice legătură cu copilaşul. Între timp m-am recăsătorit, soţul ataşându-se atât de mult de copilaş şi copilaşul de soţ încât acesta a vrut să-l înfieze în condiţiile în care tatăl biologic nici nu mai vroia să audă de el.
Pentru copilaş care era mic în momentul divorţului soţul a devenit tăticul lui, înlocuindu-l şi în amintirile pe care le mai avea de mic. Soţul mi-a spus când ne-am căsătorit că băieţelul este parte din mine, nu are cum să mă iubească pe mine dacă nu-l iubeşte şi pe el.
De atunci am avut de tras doi ani de zile până să reuşim să facem această acţiune, deoarece tatăl biologic al copilaşului nu vroia sub nici o formă să comunice cu noi, am încercat şi prin autorităţile statului să-l găsim şi într-un final prin propriile eforturi am reuşit să-l localizăm şi să reuşim să luăm legătură cu el (am făcut o plângere penală pentru neplata pensiei de întreţinere şi doar aşa am reuşit să-l convingem să comunice cu noi, el a acceptat să facă o declaraţie precum este de acord că soţul să-l înfieze doar să scape de plată pensiei de întreţinere, în concluzie acei bani însemnau mai mult pentru el decât acel suflet de omuleţ care este sânge din sângele lui, şi asta în condiţiile în care fostul soţ lucrează cu contract şi câştiga destul de bine).
Şi aşa am ajuns să încheiem procedura de adopţie, dar, acum ne lovim de birocraţie şi ne mai întindem încă pe o lună, oricum ceea ce am vrut s-a îndeplinit şi copilaşul o să poarte numele tatălui care îl iubeşte, îl protejează şi îi oferă sprijin de orice fel.