Cand am aflat ca sunt insarcinata am fost coplesita de o sumedenie de sentimente: fericire, teama dar si putina tristete pentru ca planificam acest eveniment pentru mai tarziu. Poate de aceea fetita …
… s-a suparat pe mine si m-a pedepsit, revoltandu-se in toata perioada sarcinii. Ati inteles bine, am avut o sarcina putin cam grea, cu greturi in primele 4 luni, dimineata, seara si uneori si la pranz (de fapt, de fiecare data cand vedeam sau miroseam mancarea), cu dureri insuportabile de cap in luna a 5-a si tot felul de stari de disconfort care nu prea m-au lasat sa ma bucur de ceea ce poate fi mai frumos pentru o femeie, maternitatea.
Cel mai trist a fost faptul ca medicul mi-a interzis sa-mi mangii burtica (atunci cand ea devenise evidenta), fiindca ca exista pericolul declansarii contractiilor. Cam asa au trecut 37 saptamani de sarcina, dupa care fetita mea a hotarat ca e momentul sa ne cunoastem! Nu are rost sa povestesc despre calvarul prin care am trecut atunci.
Oricum am uitat repede acele momente cu adevarat grele. Nu vreau sa sperii pe mineni, si oricum cel mai important moment este cel in care iti tii pt prima oara copilul in brate. Atunci uiti totul, nu mai exista nimic anterior, totul se rezuma la viitor, la planuri si sperante. Oricata durere ai simti, in momentul in care doctorul iti spune ca ai un copil sanatos tot efortul este recompensat.
Chiar daca simteam ca totul se invarte in jurul meu, ca mor de sete si de epuizare, am gasit puterea sa-mi tin in brate mogaldeata aceea de 2700 g, care plangea ca din gura de sarpe, iar emotiile au fost atat de mari incat am inceput sa plang in hohote. Acum, cat privesc in urma, nu vad decat acea fericire mare.
Nu-mi amintesc de noptile nedomite din cauza durerii, ce au urmat, de teama pe care o simteam atunci cand ea plangea, iar eu nu stiam de ce, … In fiecare zi imi spun ca a meritat tot ce-am indurat pentru buburuza mea! Multumesc Domnului pentru fetita mea in fiecare zi!