Ce trist că poveştile de dragoste nu au întotdeauna „happy ending”! Mă numesc Cătălina, am 23 de ani şi încă mă aflu în căutarea iubirii, cu toate că poate am găsit-o deja…
Trecuse ceva vreme de când nu am mai avut o relaţie. Efectiv, nu aveam timp de aşa ceva. La o vârstă la care prietenele mele trăiau povestea vieţii lor, eu lucram foarte mult şi, din nefericire, îmi neglijasem cu desăvârşire viaţa personală.
Totul s-a schimbat brusc, într-o noapte, când în căsuţa de e-mail am găsit un mesaj generat de contul meu de hi5 pe care nu intram aproape niciodată – „Alexandru S. sent you a message”, odată deschis am putut să citesc: „Pur şi simplu vreau să te cunosc Cătălina!” Alături, fotografia unui bărbat până în 30 de ani, brunet, cu ochii albaştri.
Fără să îmi explic de ce, cu toate că ideea unei socializării cu străiniii via internet nu mi-a surâs niciodată, i-am răspuns simplu: „Atunci hai să ne cunoştem!” şi i-am lăsat id-ul meu de mess.
Imediat am schimbat şi primele replici, ca şi când ne cunoşteam de o viaţă. Şi, din acel moment, timp de două luni nu a existat zi în care să nu vorbim; mai întai pe mess şi e-mail, apoi ore în şir la telefon. Eram ca doi prieteni buni ce nu puteam sta „despărţiţi” nici măcar o zi. Iniţial am filozofat despre viaţă, nu am făcut schimb de poze sau de adrese, apoi ne însoţeam reciproc în viaţa de zi cu zi a fiecăruia. Odată cu primul telefon, accentul lui m-a făcut să-mi dau seama că nu era din Bucureşti ca şi mine, ci tocmai din Cluj.
Nu a contat… pentru că înainte să-mi dau seama, m-am îndrăgostit de cel care poate era sufletul meu pereche. Pentru că sentimentul era reciproc, am hotărât să ne întâlnim şi astfel, la 3 luni după acel „Pur şi simplu vreau să te cunosc Cătălina!” m-am urcat singură în tren şi am plecat spre el. Destinaţia? Jumătatea drumului dintre noi, Sighişoara.
Pe drum, aveam un gol în stomac uriaş. Era deja mijlocul lui noiembrie, mă uitam pe geam la prima ninsoare de care mă bucuram în acel an şi mă vedeam deja mutându-mă în Ardeal, departe de haosul capitalei, alături de el. Aveam o singură temere! Daca odată ce o să mă vadă nu o să mă mai placă… nu o să mai fie îndrăgostit.
Dar, când am ajuns în gară în acea după-masă, Alex mă aştepta cu un buchet uriaş de flori. Ne-am pupat pe obraz şi am plecat spre cazare, dar nu înainte să imi spună, că eram exact cum şi-a închipuit. Pe drum, eu vorbeam ca o moară stricată iar el mă analiza cu un zâmbet senin.
M-a întrebat daca e ok şi pentru mine şi în final am luat o singură cameră, apoi am plecat spre un restaurant unde ne-am continuat conversaţie pe care o începusem cu 3 luni în urmă. Am băut o sticlă de vin şi pentru prima dată am vorbit despre cel si cea care ne-au rănit sentimentele înainte să ne cunoaştem, apoi, la miezul nopţii, ne-am plimbat prin ninsoare până la hotel. Nu-mi venea să cred că trăiesc aşa ceva. Alex era isteţ, matur, frumos, galant, cu o situaţie financiară de invidiat la doar 25 de ani (clădită pe cont propriu ),mă vroia pe mine şi era cu mine într-un peisaj de basm.
Am ajuns în camera de hotel, am făcut un duş şi ne-am băgat în pat. Nu vroiam să mă grăbesc. Nu sunt genul de femeie care să o facă din prima seară… si totuşi, bine că m-am abătut de la regulă.
ÎIn timp ce mă ţinea în braţe să mă încălzească, m-a sărutat pentru prima dată. Şi ce credeţi? A fost cel mai prost sărut din viaţa mea… El era finalizat, şi eu încă aşteptam continuarea, aşteptam sărutul de fapt. A fost primul moment în care m-am speriat. Lucrurile nu erau atât de perfecte. Apoi s-a întâmplat inevitabilul, am făcut dragoste sau cel puţin asta credea el, în timp ce eu mă uitam pe geam afară cum se vede ninsoarea în lumina felinarului.
Lumea spune că nu contează dotarea, cât contează ce ştii să faci cu ceea ce ai în dotare. Ei bine, Alex, nu ştia ce face şi nu avea nimic în dotare. Cât timp el facea dragoste cu mine, eu nu simţeam nimic, mă uitam pe tavan, aş fi vrut să citesc o revistă, să mă uit la un film, să fac orice mi-ar fi putut lua gândul de la faptul că marea mea îndrăgosteală este o catastrofă în materie de sex.
Când a considerat că e cazul să nu se mai „agite” m-a luat în braţe şi a adormit, în timp ce eu mă întrebam la nesfârşit, „De ce?”.
A doua zi, el era mai îndrăgostit ca oricând, în timp ce eu nu ştiam cum să îi spun că avem o problemă gravă. El vorbea cu mine, eu mă uitam prin el… chiar şi în momentul în care m-a condus la tren. Nu puteam să îi zic nimic. El işi făcea planuri să vină în Bucureşti week-end-ul ce urma, eu tăceam şi zâmbeam forţat.
Ce puteam să fac şi ce puteam să îi spun în momentul ăla… că din punct de vedere sexual e zero barat? Mi-am zis că poate sunt eu superficială, însa asta sunt. Imi place sexul şi nu pot să mă lipsesc de el, oricât de multă linişte sufletească sau siguranţă financiară mi-ar putea oferi cineva. Îmi era ciudă că lucrurile au luat întorsătura asta, însă din păcate nu aveam 60 de ani să mă mulţumesc cu o plimbare în parc şi o strângere de mână. La 20 de ani vreau pasiune!
Am urcat în tren şi din acel moment nu i-am mai răpuns la telefon până a doua zi, cu toate că mă bombardase cu apeluri şi mesaje. Era logic, nu întelegea ce s-a întâmplat, de ce brusc, nu mai sunt acolo… N-am închis un ochi toată noaptea, nu ştiam ce vreau şi ce să fac, dar în final am găsit o soluţie. Cât de bună a fost nu ştiu, însă ştiu doar că, oricât de mult aş ţine la el, nu puteam să fiu cu el şi era imposibil să îi spun adevăratul motiv pentru care totul s-a terminat înainte de a începe. Iată de ce am ales varianta e-mailului şi a unei fraze scurte şi la obiect – „Îmi pare rău, noaptea petrecută cu tine, m-a făcut să realizez că încă îl mai iubesc pe fostul meu prieten.”