Iubirea e o simplă iluzie?

05.01.2010, 14:08.

În trecut eram obisnuită să mulţumesc. Oricui. Şi pentru orice. Era rezultatul unei educaţii de bun-simţ pe care părinţii mei mi-au oferit-o în dar cât timp am fost copilă.
Însă, după ce eşti lovită din toate direcţiile de cei pe care ii iubeşti cel mai mult, după ce toate visele tale sunt năruite, după ce ai fost urcată pe un piedestal de pe care ai fost coborâtă forţat jos, rămâi jos, şi te decizi să te retragi în pustiu aşteptând vremuri mai bune.

Anul Nou l-am inceput un pic altfel. Mai tristă, mai rece, mai puţin recunoscătoare. Mai departe de cei pe care-i iubesc. Sau mai bine spus, mai departe de cei pe care i-am iubit.

Sunt Sandra şi am 25 de ani. În luna iulie, anul trecut, iubitul meu m-a părăsit. Pentru o altă femeie.Cea mai bună prietenă. După şase ani de relatie. Până aici, nimic neobişnuit aş zice eu. Oamenii se despart mereu. În ultima vreme, chiar a devenit o modă să fii singură, fără nicio obligaţie. Dacă nu se mai înţeleg, mai bine să se despartă decât să-şi piardă timpul unul cu altul. Cu asta sunt de acord. Dragoste cu sila nu se poate.

Dar ce te faci dacă trăieşti într-o iluzie, dacă trăieşti o poveste de iubire pe care numai tu o înţelegi şi în care te încăpăţânezi să crezi? Dacă cel cu care trăieşti în aceeaşi casă se transformă sub ochii tăi într-un străin, alături de care ajungi să nu mai ai nimic în comun…

Ne-am mutat împreună după ce m-a cerut în căsătorie. Se întîmpla în timp ce urcam pe muntele Piatra Mare. Iubeam expeditiile pe munte amândoi, aşa că ne-am decis să ne relaxăm în felul acesta. La un momendat ne-am oprit la un popas pentru a ne odihni. Iar el a scos inelul din rucsac. Am acceptat fără să respir. Asta cu numai două luni înainte să ma părăsească. Am stabilit împreună data pentru cununia religioasă de la biserică: 24 septembrie 2009.

Eram în culmea fericirii. Cei din jurul nostru aproape că ajunseseră să ne invidieze din cauza relaţiei noastre perfecte. În şase ani de poveste, nu-mi amintesc să ne fi certat de zece ori. Eram cuplul ideal.

Asta până într-o zi, când, venind de la serviciu mai devreme mi-am gasit cea mai bună prietenă dormind în patul nostru din dormitor pe jumătate dezbrăcată. Când am intrat în casă el era în bucătărie. Fuma. M-a privit cu ochii tulburi şi mi-a zis: „ Iubito, astăzi rupem logodna. Sunt îndrăgostit de Alina, cea mai bună prietenă a ta. S-a terminat.” Ce a urmat e greu de descris. Totul era ca un vis terifiant, care părea să nu se mai termine niciodată. Mi-am privit inelul de logodnă de pe deget înmărmurită, după care l-am scos şi l-am pus pe masă în faţa lui. A doua zi l-a amanetat.

Am căzut într-o depresie cronică, ale cărei urmări le mai simt şi acum. Uneori am crize de isterie şi plâng fără să ma opresc ore în şir. Îmi repet încontinuu că tot ceea ce a fost între noi nu a fost iubire. Ci doar o iluzie. Apoi mă liniştesc. Îmi şterg lacrimile şi o iau de la capăt.

Nu pot să mă condamn singură la tristeţe. A trăi fără iubire e ca şi cum ai răbda într-un deşert de sete, cu toate că ţii în mână dreaptă sticla cu apă cristalină…