Adriana Istrate are 34 de ani si, la vârsta la care mulți își caută drumul în viață, ea îl știe pe al ei. Este prima româncă învingătoare într-un ultramaraton. În noiembrie anul trecut, Adriana a alergat 100 de kilometri, la -35 de grade, într-o competiție desfășurată în Antarctica. Este consultant bancar și aleargă doar de doi ani. Citește un articol despre Adriana Istrate în ediția de martie a revistei „Unica”, din 24 februarie la chioşcuri!Cum a început povestea ta cu sportul? Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că vrei o schimbare în viața ta și de ce ai dorit această schimbare?Declanșatorul alergării a fost contextul din martie 2013, atunci când eram complet lipsită de claritate și perspectivă în legătură cu fiecare aspect al vieții mele. Simțeam că ceva nu funcționează corect, nu știam ce anume, pentru că nu aprofundam stările respective, probabil din teama de necunoscut sau de adevăr, mai bine zis. Mă complăceam într-un aparent confort, fără să realizez, de fapt, disconfortul. În acest context, am auzit discursul lui Andrei Roșu la una dintre conferințele organizate de BCR Banca pentru Locuințe, compania în care lucrez. La finalul prezentării sale, știam deja că voi începe să alerg, fără să bravez pe tema aceasta. „Poftă de viață” era mesajul care ajungea la mine și, dintr-o dată, mă vedeam într-un viitor mult mai luminos, mai plin de viață, mai energic.De ce ai ales jogging-ul și nu alt sport?Încă nu știu dacă eu am ales alergarea sau ea pe mine, însă mă bucur de rezultat. Este un sport la îndemână, care nu presupune cine știe ce infrastructură, echipament de specialitate, abonament la sală sau instructor. Doar dorința de a ieși din casă, chiar dacă ai și „alte lucruri de făcut”.Ai mai practicat alt sport până să începi să alergi?Trecutul meu nu abundă în performanțe sportive. În clasele 5-7 am făcut volei, însă niciodată la nivel de performanță pentru că eram mică, slabă și lipsită de putere în brațe. Peste 15 de ani, singura legătură cu sportul erau cele câteva abonamente la sală, pe care le utilizam și nu prea, pentru că, evident, „nu aveam timp”. Fără să fiu atrasă îndeosebi de sport, participam cu plăcere la orele de educație fizică și nu-mi luam vreodată scutiri medicale. Un punct în plus ar fi genele bune primite de la părinți, bănuiesc.La ce ai renunțat de când faci sport?Chiar dacă termenul presupune, în general, o pierdere, pe mine m-a dus în sfera pozitivă. Astfel, am renunțat să mă uit la televizor, reducând activitatea la câteva ore pe lună, apoi am renunțat să stau ore în șir peste programul normal de lucru, făcând din orele peste program centrul universului meu, am renunțat să pierd vremea în activități care nu aduceau valoare existenței mele, am renunțat să mai amân lucruri pe principiul „le pot face și mâine”, am renunțat să mă complac în situații care nu se rezolvau pentru ca „nu se poate”, „suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile” sau pentru că „așa e sistemul”. Un alt lucru la care am renunțat a fost acela de a mă gândi doar la mine, implicându-mă în acțiuni de voluntariat. Practic, am renunțat să ma „târăsc” prin viață și am început să alerg.Care ți se pare cel mai mare câștig de când alergi?Sportul alimentează una dintre cele mai importante valori ale mele – sănătatea. „Men sana in corpore sano” presupune o armonie între corp, minte și spirit și cred că sportul mă ajută la echilibrarea fiecăreia dintre cele trei inteligențe: fizică, mentală și spirituală. Am foarte multă energie, mă simt excelent, gândirea mea este mult mai clară, iar asta se vede în tot ce fac. Prin competițiile la care am participat, am cunoscut foarte mulți oameni, de la alergători amatori (ca mine) la specialiști de la care am învățat foarte multe despre cum pot deveni o versiune mai bună. Astfel de stări sunt molipsitoare, vă avertizez! Stați în preajma unui alergător și vă veți da seama.Cum a fost la început, când ai trecut de la o viață sedentară la una sportivă?A doua zi după discursul lui Andrei Roșu, m-am echipat cu ce îmbrăcăminte sport aveam pe acasă și am ieșit în parcul Tineretului să văd care-i treaba cu alergatul, cum se face, cât de greu e, cât pot sa alerg. Am reușit doar o tură de parc cu 20 de opriri, senzațiile simțite fiind, pe rând: de frig, de cald, de foame, de sete, dureri în picioare, dureri în gât, de stomac. Chiar și asa, am repetat experiența până când am făcut prima tură fără să mă opresc. Primii trei kilometri mi-au oferit prima senzație de mândrie.Ce ți s-a părut cel mai dificil?Cel mai dificil era să mă lupt cu senzația de amânare a alergării, pentru că la îndemână aveam alte opțiuni (televizor, socializat prin oraș până târziu în noapte). Perspectiva se schimba atunci când aveam deja echipamentul pe mine și mă trezeam în drum spre parc.Dar cel mai ușor?Cel mai ușor a fost să văd că sunt foarte mulți oameni asemenea mie care își doresc un corp sănătos și aleg să se miște constant. Sunt comunități întregi de alergători, bicicliști sau triatloniști dispuși să învețe ori să împartă din experiențele trăite deja, astfel că poți ușor să intri în ritm alături de ei.Cum te-ai pregătit pentru cursa de 100 de kilometri?Cursa din Antarctica a însemnat o muncă de nouă luni de zile, timp în care am trecut printr-o serie întreagă de provocări: de la înscrierea în concurs, continuând cu planul de alergare pentru o cursă de 100 de kilometri, programarea zilelor de antrenament astfel încât să corespundă celorlalte activități ale mele (serviciu, familie, prieteni) și până la obținerea finanțării. După ce mi s-a confirmat înscrierea, la cinci săptămâni de la momentul trimiterii intenției, am început să mă întreb cum să mă antrenez. Am și primit răspunsul la întrebare prin lansarea unui program de coaching în alergare – CIA, organizat de nimeni altul decât Andrei Roșu, chiar persoana care mă inspirase să alerg. De aici, am obținut planul de antrenament, dar și metode de schimbare a perspectivei, de implementare a unor obiceiuri productive pe lângă alergare. Am lucrat și la partea mentală, nu doar la cea fizică. De alergat, apoi, am făcut-o prin parcuri, pe străzile din București, pe stadioane, pe la munte sau pe la mare, acolo mă duceam în weekenduri.În afară de condiția fizică, cât de important este psihicul?Cred că orice proiect (deci, și cursa de alergare) are 50% pregătire fizică și 50% pregătire mentală / strategică. Pentru orice acțiune pe care o facem este nevoie să ne dorim în primul rând, iar întrebarea „de ce” iarăși are un rol foarte important. Este greu să ieși din casă, mai ales în condiții de ploaie sau ninsoare, dacă nu știi la ce-ți folosește. Dacă la alergările de 30 – 60 minute mai e cum mai e, situația se schimbă atunci când treci la 5-6 ore sau mai mult.Povestește-ne, pe scurt, despre cursa din Antarctica? (Ce ți s-a părut cel mai greu, câte grade erau, cum erau ceilalți participanți, cum a fost noaptea dinaintea cursei)Cursa a început cu o întârziere de câteva zile, din cauza vremii nefavorabile, ceea ce ne-a făcut pe toți foarte nerăbdători, evident. În cele două nopți de dinaintea cursei am avut probleme cu somnul, „reușind” reprize de 10 – 20 minute doar, ceea ce îmi testa capacitatea de concentrare, punându-și amprenta pe starea mea generală. Chiar și așa, mindsetul meu era în continuare pe aceleași cote înalte. Vântul a fost principalul meu inamic în lupta cu somnul dar și în cursă, atunci când ne-a redus viteza cu mult față de ce anticipasem inițial. La startul cursei de 100 km ne-am aliniat toți cei șase concurenți (5 bărbați, alergători profesioniști, și o femeie care se apucase de alergat cu doar 18 luni înainte) din tot atâtea țări, încercând să răzbată prin cele -30 grade Celsius și o viteză a vântului de 60 – 70km/oră. După ce s-a dat startul, am pășit încet la un drum lung în alergare, care avea să dureze până a doua zi. Cu astfel de gânduri în cap nu te grăbești, ci doar trăiești momentul. În toate cele 24 de ore cât am alergat, singurii mei aliați erau ceilalți concurenți cu care mă mai întâlneam pe drum și organizatorii care roiau în jurul nostru verificându-ne starea. Cea psihică, în primul rând.La ce te-ai gândit pe parcursul orelor în care ai alergat? Ce te-a făcut să reziști?Am terminat cursa din Antarctica în aproape 24 ore, timp în care am observat mai întâi traseul, cum pășesc astfel încât să nu mă accidentez, apoi am rememorat toate momentele prin care trecusem pentru a ajunge acolo, ce am de făcut mai departe, cât mai este până la următoarea alimentare, ce senzații simt cu fiecare bornă atinsă (40 – 60 – 80 – 90km) și, într-un final, am admirat natura, încercând să mă conectez cu locurile respective. Până la urmă, alergam la capătul Pământului, nu? Ceea ce m-a ajutat până la final a fost faptul că nu am luat în calcul opțiunea de a renunța. Dacă pornești la drum cu astfel de mindset, totul devine mai simplu.Cum este să fii prima româncă ce a stabilit un astfel de record? Ce s-a schimbat în viața ta după ce ai câștigat cursa și te-ai întors în țară?Oameni pe care nu-i cunosc mă salută pe stradă. Mă bucur de moment și de tot ceea ce mi-a adus, evident, în același timp în care mă responsabilizez pentru a merge mai departe. În primul rând, terminarea cursei mi-a adus lucrurile pe care le anticipam, și anume, perspective noi, oameni și momente memorabile, obiceiuri productive și o versiune proprie net superioară celei de anul trecut, atunci când porneam la drum. Este cel mai mare câștig și o satisfacție enormă că am putut visa, planifica și acționa în conformitate cu împlinirea visului meu. Suntem ființe emoționale și fiecare reușită ne motivează și încurajează să mergem mai departe. Asta îmi doresc să fac mai departe și să iau în această călătorie pe toți ceilalți care își doresc o viață mai bună. La început, oamenii din jur îmi spuneau că sunt nebună și iresponsabilă, iar proiectul meu nu are șanse mari de izbândă. Acum, lumea a început să creadă că lucrurile pot deveni realitate.Cine te-a susținut și cine te susține acum?BCR Banca pentru Locuințe, compania în care lucrez, a găsit mesajul meu drept unul care merită încurajat și sprijinit, sponsorizând astfel proiectul Antarctic Ice Marathon. Efortul meu și sprijinul lor au lucrat împreună la obținerea unui rezultat frumos pentru comunitatea în care existăm și România, în general. Rezultatul a apărut și în presa internațională, prin urmare, sper ca mesajul nostru să fi echilibrat balanta știrilor despre țară. De altfel, BCR Banca pentru Locuințe este în continuare partenerul meu pentru proiectele care mă așteaptă în 2015.Cum arată o zi obișnuită din viața ta?Una…obișnuită, în care am introdus în plus mișcarea. Mă trezesc în fiecare dimineață la ora 5:00, beau apă și mănânc un fruct sau două de sezon, pregătesc shake-ul apoi ies la alergat, dacă am în program antrenament sau citesc ori scriu pentru proiectele mele. Între 9:00 – 17:30 sunt la birou, iar după ora 18:00 îmi aloc timp pentru familie, prieteni, cumpărături sau pentru orice alte lucruri normale pentru o persoană de vârsta mea. La ora 21:30 mă pregătesc de somn, cu momente de revizuire a zilei care tocmai se încheie și recunoștință pentru ceea ce s-a întâmplat peste zi. Weekendurile sunt rezervate antrenamentelor lungi, indiferent că sunt în București sau în afara lui. Caut metode prin care să îmbin proiectele personale cu cele legate de serviciu, astfel încât să am un echilibru în acțiuni.Un sfat (sau mai multe) pentru cine vrea să înceapă să alerge.Singurele recomandări pe care le-aș face sunt, evident, cele pe care le aplic propriei persoane. Cu toții căutăm confortul fără să ne dăm seama că așa intrăm în disconfort, pe care îl vom simți la un moment dat în viitor. Îi invit pe cei care citesc aceste rânduri să iasă afară și să facă primii pași în alergare și să repete gestul ăsta cel puțin o lună, în fiecare zi. Atât, 30 de zile.După aceea, își vor da seama singuri de efectele simțite și vor decide singuri dacă doresc să se oprească sau nu.Ce ți-ai propus pentru 2015? La ce competiții vei participa?Anul acesta voi continua proiectul 777 (7 maratoane, 7 ultramaratoane pe 7 continente), ceea ce înseamnă încă 13 competiții pe toate cele șapte continente ale lumii, iar primele au loc în februarie. Mă așteaptă destinații incredibile precum Sahara sau Everest, așa că sunt curioasă ce alte trăiri voi experimenta și recunoscătoare pentru oportunitate.Foto: arhiva personală a Adrianei Istrate