INTERVIU Adriana Istrate: „Am renunțat să mă «târăsc» prin viață și am început să alerg”

Cum a fost la început, când ai trecut de la o viață sedentară la una sportivă?
A doua zi după discursul lui Andrei Roșu, m-am echipat cu ce îmbrăcăminte sport aveam pe acasă și am ieșit în parcul Tineretului să văd care-i treaba cu alergatul, cum se face, cât de greu e, cât pot sa alerg. Am reușit doar o tură de parc cu 20 de opriri, senzațiile simțite fiind, pe rând: de frig, de cald, de foame, de sete, dureri în picioare, dureri în gât, de stomac. Chiar și asa, am repetat experiența până când am făcut prima tură fără să mă opresc. Primii trei kilometri mi-au oferit prima senzație de mândrie.

Ce ți s-a părut cel mai dificil?
Cel mai dificil era să mă lupt cu senzația de amânare a alergării, pentru că la îndemână aveam alte opțiuni (televizor, socializat prin oraș până târziu în noapte). Perspectiva se schimba atunci când aveam deja echipamentul pe mine și mă trezeam în drum spre parc.

Dar cel mai ușor?
Cel mai ușor a fost să văd că sunt foarte mulți oameni asemenea mie care își doresc un corp sănătos și aleg să se miște constant. Sunt comunități întregi de alergători, bicicliști sau triatloniști dispuși să învețe ori să împartă din experiențele trăite deja, astfel că poți ușor să intri în ritm alături de ei.

Cum te-ai pregătit pentru cursa de 100 de kilometri?
Cursa din Antarctica a însemnat o muncă de nouă luni de zile, timp în care am trecut printr-o serie întreagă de provocări: de la înscrierea în concurs, continuând cu planul de alergare pentru o cursă de 100 de kilometri, programarea zilelor de antrenament astfel încât să corespundă celorlalte activități ale mele (serviciu, familie, prieteni) și până la obținerea finanțării. După ce mi s-a confirmat înscrierea, la cinci săptămâni de la momentul trimiterii intenției, am început să mă întreb cum să mă antrenez. Am și primit răspunsul la întrebare prin lansarea unui program de coaching în alergare – CIA, organizat de nimeni altul decât Andrei Roșu, chiar persoana care mă inspirase să alerg. De aici, am obținut planul de antrenament, dar și metode de schimbare a perspectivei, de implementare a unor obiceiuri productive pe lângă alergare. Am lucrat și la partea mentală, nu doar la cea fizică. De alergat, apoi, am făcut-o prin parcuri, pe străzile din București, pe stadioane, pe la munte sau pe la mare, acolo mă duceam în weekenduri.

Maurice Munteanu s-a răzgândit! Pe cine vede în poziția de Președinte al României: 'Singurul pe care l-aș vota împăcat!' Ce a spus despre Lasconi

Recomandarea zilei

În afară de condiția fizică, cât de important este psihicul?
Cred că orice proiect (deci, și cursa de alergare) are 50% pregătire fizică și 50% pregătire mentală / strategică. Pentru orice acțiune pe care o facem este nevoie să ne dorim în primul rând, iar întrebarea „de ce” iarăși are un rol foarte important. Este greu să ieși din casă, mai ales în condiții de ploaie sau ninsoare, dacă nu știi la ce-ți folosește. Dacă la alergările de 30 – 60 minute mai e cum mai e, situația se schimbă atunci când treci la 5-6 ore sau mai mult.

Cristina Cioran e însărcinată cu al doilea copil, la 47 de ani! 'Sunt pregătită pentru un 2025 minunat!' Cine e tatăl copilului

Recomandarea zilei

Povestește-ne, pe scurt, despre cursa din Antarctica? (Ce ți s-a părut cel mai greu, câte grade erau, cum erau ceilalți participanți, cum a fost noaptea dinaintea cursei)
Cursa a început cu o întârziere de câteva zile, din cauza vremii nefavorabile, ceea ce ne-a făcut pe toți foarte nerăbdători, evident. În cele două nopți de dinaintea cursei am avut probleme cu somnul, „reușind” reprize de 10 – 20 minute doar, ceea ce îmi testa capacitatea de concentrare, punându-și amprenta pe starea mea generală. Chiar și așa, mindsetul meu era în continuare pe aceleași cote înalte. Vântul a fost principalul meu inamic în lupta cu somnul dar și în cursă, atunci când ne-a redus viteza cu mult față de ce anticipasem inițial. La startul cursei de 100 km ne-am aliniat toți cei șase concurenți (5 bărbați, alergători profesioniști, și o femeie care se apucase de alergat cu doar 18 luni înainte) din tot atâtea țări, încercând să răzbată prin cele -30 grade Celsius și o viteză a vântului de 60 – 70km/oră. După ce s-a dat startul, am pășit încet la un drum lung în alergare, care avea să dureze până a doua zi. Cu astfel de gânduri în cap nu te grăbești, ci doar trăiești momentul. În toate cele 24 de ore cât am alergat, singurii mei aliați erau ceilalți concurenți cu care mă mai întâlneam pe drum și organizatorii care roiau în jurul nostru verificându-ne starea. Cea psihică, în primul rând.

La ce te-ai gândit pe parcursul orelor în care ai alergat? Ce te-a făcut să reziști?
Am terminat cursa din Antarctica în aproape 24 ore, timp în care am observat mai întâi traseul, cum pășesc astfel încât să nu mă accidentez, apoi am rememorat toate momentele prin care trecusem pentru a ajunge acolo, ce am de făcut mai departe, cât mai este până la următoarea alimentare, ce senzații simt cu fiecare bornă atinsă (40 – 60 – 80 – 90km) și, într-un final, am admirat natura, încercând să mă conectez cu locurile respective. Până la urmă, alergam la capătul Pământului, nu? Ceea ce m-a ajutat până la final a fost faptul că nu am luat în calcul opțiunea de a renunța. Dacă pornești la drum cu astfel de mindset, totul devine mai simplu.