EXCLUSIV Dr. Radu Zamfir – Cum arată o zi din viața șefului Agenției Naționale de Transplant

Este supranumit „Eroul din Apuseni”. Dr. Radu Zamfir a supraviețuit tragicului accident aviatic petrecut în 2014, atunci când pilotul Adrian Iovan și Aura Ion, o sudentă la Medicină Militară, și-au pierdut viețile. Dar a reușit să ajute alți trei pasageri și pe copilotul avionului să supraviețuiască. Iar după accident, s-a urcat din nou în avion, pentru că mai avea de slavat multe alte vieți.

Radu Zamfir (46 de ani), directorul Agenției Naționale de Transplant, medic chirurg la Institutul Clinic Fundeni, este specialist în prelevări de organe, în chirurgie hepato-bilo-pancreatită și chirurgie oncologică. Dr. Zamfir are o familie frumoasă – soția sa, Diana (46 ani), este medic cardiolog la Spitalul Floreasca, din București, iar împreună au două fete: Lavinia (13 ani) și Sonia (4 ani). Când nu se află în sala de operații, se retrage în mijlocul naturii pentru a străbate munții cu motorul sau trotineta ori face scufundări în Marea Neagră sau în Marea Mediterană.

Unica a stat de vorbă cu doctorul Radu Zamfir. Iată ce detalii inedite am aflat, în exclusivitate, din viața sa.

Cum arată o zi din viața doctorului Radu Zamfir pe timp de pandemie?

Ca o fugă continuă înăuntrul timpului. Încerc să mă împart între mai multe locuri în care să fac bine oamenilor: ANT, Fundeni, Medicover, Sanador, Medstar 2000. Ies dintr-o operație ca să intru în alta. Acasă înseamnă, de fapt, pentru mine, o nestatornică și pătimașă alergătură. Dar mă străduiesc să nu mă las absorbit complet în vârtejul muncii. Să știți că viața de acum, din vremea pandemiei, nu se deosebește prea mult de cea dinainte de nenorocirea care a lovit omenirea.

Vă este frică de acest coronavirus?

Sunt un om care a văzut de câteva ori moartea cu ochii în aceeași zi. Numai că, atunci, nici nu am avut timp să îmi fie frică. Mă tem pentru copiii mei, pentru familie, pentru apropiați. În condiții vitrege, frica e cea care ne menține în viața pentru că e parte din instinctul de conservare. De multe ori nu știu ce să le răspund când mă bombardează cu neliniștile lor. Îmi adun gândurile și doar încerc să fiu puternic pentru ei. Fetele mele simt probabil acest lucru, mă mai tachinează, dar îl acceptă ca pe o garanție de mare preț. Pentru orice copil, tati e cel mai bun din univers, nu?

Citeşte şi: Cum arată fiica medicului Radu Zamfir, eroul accidentului din Apuseni

O lecție de parenting pentru acestă perioadă? Ce fac fetele dvs acum, ce v-au întrebat despre coronavirus? Ce le-ați explicat?

Le-am spus fetelor mele să respecte regulile, să accepte ce eu consider că e bine pentru ele și să nu se plângă prea mult că mai am si altele pe cap decât să mă contrez cu ele. Sunt lucruri mult mai rele în lume. Toate trec, nu trebuie decât să avem răbdare, să fim un pic mai atenți și mai buni unii cu alții.

Mai dansează, mai cântă?

Păi, ce să facă altceva în aceste vremuri? Glumesc. Cea mare, Lavinia, are teme, îndatoriri școlare, dialoguri cu colegii și profesorii. Nu iese din paradigma elevilor români. De altfel, nici n-ar putea. Până la urmă, în fața acestor evenimente, oamenii sunt aproape egali. De ce n-ar fi și copiii astfel? Iar cea mică, Sonia, e abia la grădiniță, are mai puține griji în perioada asta. A, Lavinia  tratează cu seriozitate și cântatul, are acum patru melodii originale pe care le repetă. Cine știe, poate iese un album.

Credeți că generațiile tinere, în special copiii, vor avea de pierdut pentru această „pauză” a omenirii?

Nu, de ce? În sufletul lor, dincolo de temerile firești, eu cred că s-au simțit mai liberi, mai fericiți, mai puțin sâcâiți de adulți. Chiar mai cocoloșiți, mai ocrotiți. Doar au stat acasă, nu într-un capăt de țară printre străini. E o regrupare în jurul familiei, dacă pot spune așa.

Cum ar trebui să reacționeze mămicile, părinții, în general? Avem nevoie de o schimbare de mentalitate la nivel de parenting?

Avem nevoie doar de disciplină. Se știe că neamul nostru nu-i tocmai bine așezat din acest punct de vedere. Apoi, de dialog, de comunicare reală, de înțelegere. Copiii nu trebuie tratați ca niște neștiutori. Ei ar trebui considerați și apreciați de către noi, părinții, drept niște adulți un pic mai mici de înălțime. Tratați așa, copiii îți pot rezerva surprize impresionante. Încercați și vă veți convinge!

Dar tinerii? Activitatea lor socială, obligatorie la această vârstă… Întâlniri, flirturi, sex… Cum se poate adapta această categorie socială la perioada actuală?

Nu vă faceți griji. Îndrăgostiții au știut dintotdeauna să se descurce. Ei cred – și pe bună dreptate – că li se cuvine totul, că sunt intangibili, imbatabili și nemuritori. Nu le putem lua aceste visuri, ar însemna să-i sufocăm, să-i întoarcem împotriva noastră, deci să-i pierdem. Vor face tot cum îi va tăia capul. Dumneavoastră n-ați procedat la fel în adolescență?

De ce părinții noștri (și, în general, cei trecuți de 60 de ani) par să nu ne asculte? De ce vor să facă exact invers decât ar trebui?

Eu nu am probleme de acest gen cu părinții mei. Tata e cu copiii și cu bona la munte, iar mama stă cuminte în casă, fără să facă prea multe ieșiri care nu-i sunt necesare. Amândoi au înțeles riscurile suplimentare la care sunt expuși pe vremea pandemiei.

Citește gratuit ediția de iunie a revistei Unica. O găsești AICI.

Credeți că va exista un al doilea val de coronavirus?

Al doilea val? Ce pot să spun? Astfel de viruși au însoțit omenirea încă de la începuturile ei. Apar, dispar, se formează alte tulpini. Omul e dator să lupte pentru supraviețuire. Cu siguranță nu-i nici la prima și nu va fi nici la ultima încercare de acest gen. Dacă dramatizăm la nesfârșit, nu vom abate răul, ci doar vom influența moralul luptătorilor. Așadar, haideți să fim mai optimiști!

Despre medici, despre cei din linia întâi… Sigur aveți multe semnale. Ce se întâmplă? Ce gândește un medic care este expus?

Ce să gândească?! „Uite ce noroc pe mine!” Expus, neexpus, trebuie să-și facă meseria. Și să aibă grijă și de propria persoană, pentru că nimeni nu va avea grijă de tine așa cum ai chiar tu.

Ce mesaj aveți pentru populație, cum ar trebui să gestioneze această lume nouă?

Oamenii trebuie să se adapteze. Nu mai știu exact cine a spus asta, dar bine a zis-o: „Nu vor supraviețui cei mai puternici sau cei mai inteligenți, ci cei care vor reuși să se adapteze mai bine”. Inteligent om! Și trebuie să învățăm să ne bucurăm de fiecare moment al vieții noastre, pentru că neprevăzutul ne pândește după fiecare colț.

Ce simțiți în momentul în care faceți o operație foarte dificilă? Uneori poate nu vă mai întâlniți cu omul pe care l-ați salvat… Este o meserie? Un dar? O chemare? Un gest umanitar?

Cu cât o operație e mai grea, mai complexă, bucuria că ai pus omul ăla pe picioare e și mai mare. Aceste trăiri justifică frumusețea meseriei pe care am ales-o. Ca să poți să faci operația corect îți trebuie neapărat o detașare emoțională neapărat. Dar după ce a ieșit bine, poți să renunți la ea!

Care a fost cea mai greu operație pe care ați făcut-o și cât a durat?

Operații grele făcute sunt multe în sfera chirurgiei hepato-bilio-pancreatice, oncologice cu rezecții multiviscerale, complexe. E greu să zic care a fost mai grea, durata se poate întinde pe mai multe ore 4-5-7, cât e nevoie ca să scoți tumora în totalitate fără țesut restant tumoral.

Când și cum ați simțit chemarea spre această menire – medicina?

Bunicul din partea mamei, Gheorghe Dumitru Grigorescu, era chirurg într-un spital din Adjud. Când s-a pensionat, s-a mutat cu noi, la Bucureşti. Am fost foarte apropiat de el. Cred că în mod deliberat îmi lăsa tratatele de medicină la îndemână. Mic și curios, le citeam. Nu mi-a spus niciodată, direct, să-l urmez. Dar îmi răspundea, pe înțelesul meu, la toate întrebările pe care i le puneam. Avea și un har de a povesti. Așa am început să mă gândesc la medicină, că e extraordinar să salvezi vieți. Prin clasa a IX-a, eu şi vărul meu din Timişoara i-am promis că o să ne facem medici. Doar eu m-am ţinut de cuvânt. Din păcate, pe bunicul l-am pierdut un an mai târziu. A făcut un accident vascular. De acolo, de unde este, cred că este mândru că l-am urmat.

Aveți un model, un mentor?

Chirurgical vorbind, dar și ca persoană, mentorul meu este Profesorul Irinel Popescu. Este cel care a creat această școală de chirurgie, care a fost locomotiva care a tras trenul transplantului hepatic din România, în Europa, practic a completat cu cifre contemporane și comparabile la nivel mondial o zonă albă de pe hartă. Atat din din punct de vedere al numărului de proceduri, cât și din punct de vedere al complexității lor. Și, nu în ultimul rând, al vieților salvate. Când am fost prima oară la o prelevare de ficat, prin 2004-2005, erau mai mulți donatori în mai multe părți. Și, în momentul în care m-a chemat, Profesorul mi-a zis: „Este un donator acolo. Te descurci?” I-am zis că da. Și de aici a început totul. Am mers la prelevare, am făcut ce trebuia și a ieșit bine.

Aveți tabieturi, ritualuri, ceva ce faceți de fiecare dată înainte de a intra în sala de operații?

Nu, nu am tabieturi. Mă concentrez ca să fac cu randament maxim ceea ce am de făcut în acel moment, pentru acel pacient. Întotdeauna pot apărea situații dificile, evenimente neprevăzute, mai ales în sala de operație. Confruntat cu situții de genul acesta, eu prefer să mă comport ca și cum lucrurile sunt pe un făgaș normal, îmi păstrez calmul pentru a ajunge la finalul intervenției într-o situație favorabilă pacientului. Să plece liniștit acasă, la familia lui. Un chirurg care se sperie sau plânge în sala de operație și-a ratat meseria.

De ce vă este cel mai tare frică?

Fricile mele sunt din ce în ce mai puține, ținând cont de cumpenele pe care le-am avut în viață. Dar, de multe ori, instinctul de conservare e cel care ne ține în viață, este echivalența fricii. Nu mi-e frică decât de greșeală. Sunt, până la urmă, un om ca toți oamenii, supus hazardului. Poate și din acest motiv meseria mă consumă extraordinar. Îmi pare, câteodată, că nu sunt în stare să fac altceva, că nu mai e loc de nimic în viața mea .

Spuneți-ne un secret despre dumneavoastră. Ceva ce nu știe multă lume. (nu va afla nimeni, rămâne între noi…)

Când eram mic, îmi doream o mașină cu telecomandă și ai mei nu aveu de unde să îmi ia, că pe vremea lui Ceaușescu nu se găseau. La mult timp distanță, mi-am luat eu mai multe. În rest, am fost sunt și voi rămâne un om simplu.

Cum vă reîncărcați bateriile în timpul liber?

Eu consider că timpul liber nu există, se creează, și că mai există și viață după spital. Îmi plac festivalurile de film, mersul pe motocicletă, chiar și pe distanțe mari, sporturile acvatice – scuba diving, ski nautic. În ultima vreme, de când avem o căsuță la munte, undeva pe lângă Geoagiu Băi, am avut parte de o apropiere de natura foarte frumoasă.

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie?

Am avut o copilărie fericită, în pofida neajunsurilor vremii. Am fost iubit de părinți, își tăiau portocala din meniu ca să am eu. A fost o lecție de viață de reținut. Toată copilăria este frumoasă, inegalabilă. Dar nu o să uit niciodată poveștile bunicului, le ascultam ore în șir. Când era vorba să dorm după amiaza, îmi povestea despre călătoriile lui de vânătoare în Africa. Evident, nu a fost niciodată acolo, dar le povestea atât de detaliat și de convingător încât stăteam cu gura căscată și așteptam următoarea girafă sau următorul rinocer pe care îl prindea. Avea o imaginaţie nemaipomenită. Cândva, în amintirea lui, o să încerc un safari în Africa.

Planuri de viitor – pe plan profesional/personal?

Să fac în continuare oamenii bine și să îmi cresc copiii frumos.

Cum funcționează ANT-ul în acestă perioadă? A scăzut numărul de donatori?

Recomandarea ANT către unităţile sanitare implicate în activitatea de transplant a fost să-şi continue activitatea, atâta timp cât raportul risc-beneficiu este în favoarea pacientului. Au fost luate toate măsurile pentru ca această activitate să se poată desfăşura în condiţii de siguranţă. Având în vedere implicarea şi pregătirea tuturor secţiilor ATI în lupta împotriva coronavirusului, precum şi faptul că este o presiune foarte mare asupra tuturor secţiilor ATI din spitalele acreditate pentru prelevare, putem vorbi de o oarecare reducere a activităţii de transplant faţă de ritmul permanent ascendent cu care ne-am obișnuit în ultimul an. Este o situaţie care nu se petrece doar la noi, ci în întreaga lume. Trebuie remarcat şi apreciat efortul deosebit al spitalelor în care activitatea de transplant s-a desfăşurat în această perioadă. Le mulţumesc şi le transmit întreaga mea recunoştinţă tuturor acestor oameni minunaţi care au contribuit la salvarea celor pentru care transplantul reprezintă unica lor şansă la viaţă. Nu a fost şi nu este ceva uşor sau la îndemâna oricui. Din nefericirea și durerea unora se nasc speranțele și bucuriile altora.

Câte transplanturi s-au mai făcut?

De la începutul anului au fost 33 de donatori în moarte cerebrală şi s-au realizat: 29 transplanturi de ficat, 60 de rinichi, 4 de cord şi unul de plămâni. După data de 26 februarie (când a fost confirmat primul caz COVID în România) au fost 14 donatori. În această perioadă, mulţumită familiilor donatorilor care au accepat donarea de organe şi a echipelor de profesionişti pe care îi avem, au putut fi salavaţi 12 oameni prin transplant de ficat, 21 prin transplant de rinichi şi un cetăţean european prin transplant de cord. Totodată s-au realizat, în această perioadă, şi 4 transplante de rinichi şi unul de ficat de la donator în viaţă.

Cum se procedează în cazul unui transplant? Există măsuri anti-COVID?

ANT a solicitat încă din primele momente Ministerului Sănătății măsuri pentru ca activitatea de transplant să se poată desfăşura în continuare, în condiţii de maximă siguranţă atât pentru pacienţi, cât şi pentru cadrele medicale implicate. Au fost cuprinşi în algoritmul de testare atât donatorii potenţiali aflaţi în moarte cerebrală, cât şi donatorii vii şi receptorii. De asemenea, în condițiile intrării în scenariul 4 de evoluție a pandemiei, au fost intensificate măsurile de protecţie, fiind testat întreg personalul implicat în fiecare etapă a activităţii de transplant, de la prelevare la transplant. De asemenea, pentru pacienții transplantați, toate centrele au luat măsuri de protecţie a acestora, evitând riscul de infectare.

Citește gratuit ediția de iunie a revistei Unica. O găsești AICI.

sursa foto – arhivă personală