Pierderea mamei este, poate, cea mai dură și tristă etapă a vieții și nimănui nu îi este ușor să vorbească despre asta. Acceptarea vine cu timpul. Durerea rămâne. Timpul îi umbrește intensitatea, dar continuă să existe acolo, ascunsă, mocnită.
Ionela Prodan a murit la vârsta de 70 de ani după o lungă suferință și o îndârjită luptă pentru viața sa. Îndrăgita cântăreață de muzică populară s-a stins din viață ținându-și fiica de mână. Cu toate că este un subiect greu de abordat, Anamaria Prodan a dat dovadă de o putere covârșitoare, s-a mobilizat și a reușit să evidențieze esența ultimelor clipe petrecute alături de mama sa, Ionela Prodan.
În ciuda pierderii și a marii dureri pe care o poartă, Anamaria Prodan va rămâne la cârma emisiunii “Gospodar fără pereche”, de la Pro TV, care debuteaza pe 24 mai.
A trecut aproape o lună de la plecarea definitivă a mamei tale. Cum ai depășit această perioadă critică?
Încă nu realizez că mama nu mai este și nu cred că o să realizez vreodată, așa cum nu realizez că nici tatăl meu nu mai este. Ei sunt acolo, acasă la ei. Eu am crescut foarte independentă. Este adevărat că în ultimul an jumătate nu m-am dezlipit de mama, dar înainte am stat fiecare la casa ei. Iar eu acum îmi zic că mama este la ea acasă.
Am telefonul ei mereu pe noptieră și, când îi formez numărul, îi aud telefonul sunând lângă mine. Este aici. Am decis să nu închid niciodată numărul ei de telefon. Așa simt că a rămas lângă mine. Știu că mama și-a terminat misiunea pe care a avut-o pe pământ. Știu și cred că, așa cum ea a venit înaintea mea pentru a-mi pregăti venirea pe pământ, la fel și acum, s-a dus acolo sus să-mi pregătească sosirea, atunci când va veni timpul.
Ai dat dovadă de o stăpânire de sine incredibilă în toată această perioadă. De unde atâta putere?
Eu am fost singura care a știut secundă de secundă diagnosticul. La o anumită perioadă am decis să-i spun și surorii mele. Am știut încă de la început ce urma să se întâmple, care va fi deznodământul. Ne-am luptat cumplit să îi îmbunătățim calitatea vieții, ne-am luptat ca mama să nu afle ce se întâmplă cu ea. Acesta a fost și motivul pentru care mama a rezistat atât de mult, pentru că ea nu a știut diagnosticul niciodată. Am trăit la intensitate maximă fiecare secundă pe care am avut-o la dispoziție. Am fost cu ea peste tot. Ne-am plimbat. Am râs și ne-am bucurat de fiecare moment împreună. Noi mergeam, de fapt, la tratament sau să aflu eu alte opinii ale medicilor, însă mama știa că mergem la cumpărături de haine.
Ai stat la căpătâiul mamei tale până în ultima secundă. Există cuvinte care să descrie ultima clipă?
Fără cuvinte… M-am rugat puternic pentru ea să meargă într-un loc mai bun. I-am spus că se va întâlni cu tatăl meu, că se va întâlni cu tatăl ei pe care nu l-a cunoscut niciodată și că noi, aici, vom fi bine toți. În momentul în care i-am spus că a venit timpul să meargă mai departe, atunci s-a dus. S-a uitat pentru ultima oară la mine și s-a dus…
Ești pregătită să-i asculți din nou vocea, melodiile?
Îi aud mereu vocea. O simt mereu lângă mine. Am visat-o pe mama de multe ori în această perioadă. Mama obișnuia mereu să vorbească singură prin casă și, când eram mică, chiar râdeam de ea. Ei bine, acum și eu vorbesc singură. De fapt, vorbesc cu ea, cu tabloul ei, însă fără ca ea să-mi mai răspundă. Râd. Glumesc. Plâng. Sunt niște trăiri incredibile. M-am gândit și înainte la aceste momente, dar nu am crezut niciodată că va fi atât de profundă pierderea. Se spune că la 40 de zile de la moarte, sufletul se ridică. Eu nu cred că ea o să plece vreodată. Se spune că, dacă îți dorești ca cei dragi să te ajute de acolo, de sus, trebuie doar să-ți exprimi dorința.
A avut o ultimă dorință?
Se ruga să facă 70 de ani. I se părea ceva nemaipomenit. Când a făcut 70 de ani era foarte mândră că arată bine. Îmi spunea: „Eu niciodată în viața mea nu am arătat mai bine ca acum!”. Neștiind ce are, mama slăbea din ce în ce mai mult. Ea se bucura că slăbea și eu îi întrețineam starea spunându-i: „Vezi ce bine este să nu mai mănânci carne? ”, pentru că i-am scos din meniu toate alimentele care nu erau compatibile cu boala sa. Petrecerea de 70 de ani a mamei am considerat că a fost una dintre cele mai mari realizări ale vieții mele. A fost foarte fericită. A avut un tort cât ea de mare și a fost foarte impresionată.
Și a fost fericită până la final… Nu și-a dat seama nicio clipă că venea momentul despărțirii definitive?
Și-a dat seama la un moment dat că va pleca, dar avea atât de multă încredere în mine, încât credea că vom scăpa și de asta. Mama a făcut la un moment dat accident vascular cerebral și atunci toată atenția ei s-a canalizat în această direcție și-și dorea să lupte pentru a se recupera, pentru a nu-și pierde simțurile și vocabularul. Concentrându-se pe asta, a uitat de celelalte probleme.
Ai ales să nu-i spui nimic întocmai pentru a o proteja. A fost o decizie grea?
Cred că atunci când aflăm un astfel de diagnostic, oricât de puternici am fi, la un moment dat tot începem să ne consumăm și să plângem, tot ne lăsăm afectați. Nu am vrut să știe și nu am lăsat pe nimeni să se apropie de ea fără să fiu eu acolo. Am pândit-o efectiv, secundă de secundă. Dacă auzea la televizor ceva legat de cancer, imediat îi schimbam canalul.În toată această perioadă s-au vehiculat multe diagnostice. Care a fost realitatea, de fapt?
Nu am vrut să vorbesc despre asta pentru că mama este un bun național și vreau să rămână în memoria tuturor într-un mod frumos. Din păcate, cred că bătălia cu această boală, cu cancerul, nu o câștigă nimeni niciodată.
Doamna Ionela Prodan își dorea să scrie și să publice o carte despre viața dânsei. Care va fi continuarea?
Da. Este singura dorință a ei pe care mi-a spus-o și nu am reușit să o fac în timp util. Sper ca, în maxim două luni, să-i tipăresc și cartea. Eu îmi doream să i-o ofer cadou de ziua ei, la 70 de ani, însă nu a fost gata. Mama deja își scrisese o parte din viață, însă voi continua eu mai departe. De fapt, aproximativ 80% din carte va fi scrisă de mine. Încă nu am decis ce titlu și ce copertă va avea.