Azi, orice puşti poate să-ţi spună că dimensiunile ideale ale trupului unei gagici sînt 90-60-90, iar înălţimea minim 1,70 metri.
E un poncif al industriei modei, o banalitate colportată pînă la saturaţie, care a făcut din aceste dimensiuni un fel de canapea procustiană, pe care femeile trebuie să se potrivească perfect. Toată lumea ştie însă că lucrurile n-au stat aşa dintotdeauna.
N-aş vrea să merg pînă la a vă aduce aminte de idealul rubensian de femeie, de care se îndrăgosteau nebuneşte bărbaţii prin Europa secolului XVII, ci o să mă opresc într-un timp mult mai apropiat, în România interbelică.
Pe vremea aia, cînd bunicele noastre erau femei tinere şi frumoase care se lăsau curtate de viitorii noşti bunici, măsurile ideale erau cu totul altele. Le-am găsit în colecţia personală de vechituri, mai precis într-un număr din aprilie 1928 al revistei „Realitatea ilustrată”, şi sînt atît de precise încît par calculate de un matematician îndrăgostit de idealul tip al femeii interbelice.
În primul rînd înălţimea era considerabil mai mică faţă de cerinţele actuale: 1,63. Cu mult mai rezonabil decît azi, aş zice, cînd cei 170 de centimetri ideali pot fi de-a dreptul descurajanţi. Dacă mai adăugăm şi cei 10 centimetri de toc aferenţi obţinem un fel de femeie-macara, ceea ce nu mi se pare aproape sfidător pentru un român mediu. Dar să trecem la celelalte date din fişa estetică a frumuseţii interbelice: gîtul ideal trebuia să aibă fix 32 de cm în circumferinţă în timp ce „pieptul” – iată ce exprimare elegantă şi pudică – era pefect la doar 82,5 cm.
Car va să zică, sîni cu mult mai mici decît standardul de astăzi. Lungimea braţului ar fi trebuit să fie de 45 de cm, talia 65 de cm (ceva mai groasă decît azi) iar şoldurile 90 de cm (e singura măsură identică cu standardul contemporan). Urmează fineţurile de care nimeni nu mai pare azi interesat să le scoată în evidenţă: încheietura mîinii – 15 cm, pulpa – 45 cm, gamba 45 de cm şi, ultima şi cea mai subtilă frontieră, fluierul piciorului, care trebuia să aibă fix 20 de cm. În final, toate aceste măsuri ar fi trebuit să ducă la o greutate ideală de 54 de kg.
Găsind toate aceste detaliile, mi s-a făcut dor de timpurile minunate cînd o femeie era evaluată, la nivelul standardelor estetice, nu doar prin fişa grosieră a proporţiilor sîni-talie-şolduri, ci şi prin fineţea încheieturii mîinii şi prin delicateţea gleznei. Poate vor reveni, cine ştie…