Părerea lui: telenovela nostră cea de toate zilele

.

Cu mulţi ani în urmă m-am uitat cu plăcere, dar şi cu o anume curiozitate, la telenovele precum „Bety cea urîră” sau „Înger sălbatic”.

Era în ele o anume ingenuitate şi un anume mod simplu şi articulat de a privi viaţa, familia, timpul şi spaţiul casnic. De fapt, telenovela e unul din primele produse din categoria consumabilelor video importate în România, odată cu deschiderea supapei comerciale a anilor ’90.

Practic, sosul emoţional al personajelor cu complicaţii sentimentale tipizate s-a îmbibat în aceşti ultimi ani în societate, reuşind să construiască sufletul colectiv al femeii românce medii. Acum, fără să facem mofturi estetice, telenovela ca specie vizuală ocupă acelaşi palier de nevoi ca şi filmele porno. Este deci o specie video fără pretenţii, care încearcă să ofere un surogat de împlinire sufletească unei anumite categorii socio-emoţionale pentru care, a participa la povestea de pe ecran, e o formă de re-trăire prin delegaţie a unei vieţi fără gust propriu.

Şi, precum într-un film porno, voyeur-ul se delectează cu o succesiune standard a poziţiilor erotice, cu un libido artificial şi exacerbat, cu penisuri supranaturale reiterate într-o expandare neverosimilă a timpului cinematografic, tot aşa într-o telenovelă există multă nimfomanie emoţională, decoruri frustrante din carton, scene de un sfert de oră şi erecţii nesfârşite ale sulfetului-pereche.

Cum ar veni, filmul porno e o telenovelă sexuală iar telenovela e un film porno pe gustul inimii. Acum, comercial vorbind, telenovelele au fost mai degrabă importate în România iar filmele pentru adulţi au fost cu predilecţie exportate, ceea ce ar putea sugera că suntem un popor care încă stigmatizăm cu pudoare proletară plăcerea sexuală. Sau că femeile se uită mai mult la televizor.

Sau că la noi forţa de muncă sexuală e ieftină şi de calitate. Sau că suntem încă un popor romantic şi sensibil. Cred că adevărul presupune câte puţin din toate. Dar, trecând peste aceste scurte consideraţii de piaţă artistică şi inimă albastră, într-o ordine etică, fragilă desigur, dar etică, telenovela nu e blamabilă şi trebuie încurajată să se manifeste.

Pentru publicul ei, această specie televizuală menţine puţin deasupra cotei de avarie o etică minimalistă. Cu rare excepţii, în telenovele se vorbeşte, se ascultă, se iartă, se asumă vina, se blamează minciuna şi adevărul iese la iveală.

Google News Urmărește-ne pe Google News

Primești pe e-mail cele mai importante articole apărute pe Unica.ro!
Abonează-te la newsletter
buton