Stela Popescu vorbeşte cu umor şi înţelepciune despre iubire, bani şi carieră. Actriţa a discutat cu redactorul revistei Unica şi despre un amănunt mai puţin ştiut: are o fiică.
Detaliile le descoperi în numărul de februarie al revistei Unica.
Lumea mereu mă întreabă ce trebuie să faci ca să fii fericit. Îţi spun eu ce trebuie să faci: să-ţi găseşti profesia care îţi place cel mai mult, dar să trăieşti din ea, să poţi să câştigi. Că altfel, suferi ca un câine, nu poţi să te târâi pe stradă mort de foame. Pe urmă, mai e ceva: dacă nu eşti bun în meseria aia… bonjour şi la revedere! Descoperi încercând. Trebuie să te gândeşti serios la ce se întâmplă. Să ai încredere în ceea ce faci, dar în acelaşi timp să nu te crezi Dumnezeu. În profesii ca a noastră se vede repede şi nu trebuie să te păcăleşti tu pe tine.
Emoţia la un actor creşte pe măsură ce devine cunoscut: cu cât e mai mare, cu atât emoţia e mai mare, pentru că ai ce să pierzi. Lucrezi, dar ai nevoie de confirmarea publicului. Şi s-ar putea ca uneori să nu-ţi iasă. Ai intrat în scenă, de obicei te primesc extraordinar, dar s-ar putea când ieşi, să nu mai fie entuziasmaţi, pentru că nu ai făcut ce se aşteptau ei. Pierzi creditul din sufletul publicului.
În meseria asta, nu mai poţi da înapoi! Gata! Eşti atât de împătimit încât nu poţi concepe să faci altceva. Doar dacă nu-ţi iese bine!
Eu am reuşit să trăiesc din meseria asta făcând lucruri colaterale. Şi am trăit foarte bine, dar am avut şi rezistenţă.
Noi, cei de la Comedie, am scăpat de poeziile ceauşiste pentru că le era teamă, că lumea râdea când intram noi în scenă. Dar erau actori care erau nevoiţi să o facă. Refuzai o dată, de două ori, a treia oară erai dubios… Acum, numai cei care vor munci vor ajunge departe. Dacă nu învaţă că succesul e rezultatul unei munci foarte serioase, n-o să-l aibă, sau va fi temporar. E ca orice profesie. Asta cere ceva în plus: talent. Altele poţi să le faci fără talent. Dar aici dacă nu eşti foarte bun, rămâi undeva la margine şi e nefericire mare. Te doare sufletul…
Când am plecat prima oară în America, în 91, mi-a spus un băiat deştept de acolo: „aţi scăpat de dictatură, dar veţi intra în dictatura muncii. Şi aşa este. Astăzi, dacă nu munceşti… Aah, vrei să ai bani fără să munceşti? Devii hoţ, derbedeu! Treaba ta! Eşti infractor pe riscul tău. Dar dacă eşti un om normal care nu poate să fure, ai o anumită conduită spirituală, trebuie să munceşti. {i să fii generos. Asta îţi dă şi satisfacţie sufletească.
Sunt convinsă că faptele bune îţi dau o bucurie foarte mare. Banii mulţi nu ştiu dacă îţi aduc atâta bucurie. Te plictiseşti şi de şuncă, şi de poşete frumoase. Eu am poşete şi pantofi foarte mulţi. Am pantofi pe care i-am luat şi pe care nu i-am încălţat. Pentru că nu am timp să mă schimb, sau uneori mi se pare inutil.
Una din tre cauzele pentru care fetele azi nu îşi mai fac familie, este pentru că ele caută întâi bărbatul cu situaţie şi după aceea iubirea. Femeia totuşi a şi câştigat cu egalitatea astea dintre sexe, dar a şi pierdut. Dorind să fie atractivă, zboară din floare şi asta împiedică legătura mai serioasă. Peste tot se întâmplă asta, e o modă a secolului.
Am impresia că s-a instaurat ideea că dacă spui „vai, câte amoruri am avut eu!” eşti cineva. E o prostie! Pentru că omeneşte relaţia e tot aia. Nu cred că unui bărbat îi face plăcere dacă tu ai zburat prin mai multe cuiburi înainte. Mai multă discreţie e în avantajul femeii.
Eu sunt un om optimist, iau viaşa aşa cum este. Nu mă sperie şi nu mă întristează nimic. N-am cutare lucru, nu fac din asta o problemă. Nu-mi doresc mai mult. Am fost fericită că am ajuns dintr-un copil amărât venit din Basarabia unul din artiştii cei mai iubiţi. Eu ce să-mi mai doresc de la viaţă? Doar sănătate. Nici bani nu-mi doresc mai mulţi. Îmi ajunge cât am acum – cât pot să fac. Că eu nu pot să mă duc să cerşesc, trebuie să mă cheme lumea. Te cheamă, ai!