Am aflat cu mare tristeţe de moartea doctorului Alexandru Pesamosca. Cu foarte mulţi ani în urmă, cred că eram în clasa întâi…
… doctorul acesta m-a privit cu blândeţe, îl vedeam printre luminile lămpii de lângă masa de operaţie ca şi cum ar fi fost un extraterestru fosforescent, şi mi-a alungat teama de bisturiu.
Eram copil, dar ştim cu toţii, imaginile de la acea vârsta se întipăresc adânc în memorie, ca nişte schije cu care foştii soldaţi trăiesc toată viaţa în corp. Un fel de amestecuri distilate în care cele văzute se împletesc cu miresmele, cu sunetele şi apoi explodează în minte, cu o intensitate teribilă.
Când am aflat de moartea lui mi-am dat seama că cicatricea operaţiei încă e vizibilă. Şi aşa va rămîne toată viaţa mea. Ştiam că Alexandru Pesamosca a locuit până la moarte într-o cămăruţă a Spitalului „Marie Curie”, înconjurat de universul lui: cărţi şi discipoli într-ale chirurgiei.
Soţia îi murise cu mulţi ani în urma, la fel şi copilul, şi de-atunci locuia practic în spital, locul de pe pământ în care declara că se simte cel mai bine. Avea probleme locomotorii grave, dar uneori stătea pe un scaun şi opera. Mai vedeam din când în când ştiri despre el la televizor în care încerca să se apere împotriva diverselor abuzuri ale birocraţiei: conducerea spitalului sau diverse personaje din minister ar fi vrut să-l evacueze din cămăruţa lui din tot felul de motive aberante.
Era blând şi încrezător chiar şi când vorbea despre birocraţi, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e foarte greu. Practic, era genul acela de medic pentru care a salva o viaţă era un scop în sine. În aceste vremuri ciudate, în care chirurgii se bucură de un statut de ingineri ai trupurilor, de tehnocraţi ai inimilor şi ficaţilor noştri, doctorul Pesamosca a fost acea exceptie care-mi întăreşte convingerea cum că sfinţii n-au o meserie anume. Ei pot fi şoferi, aviatori, medici…
Foto: Shutterstock