O să zâmbesc mai mult şi o să mă încrunt mai puţin
O să-mi găsesc cuvintele ca să-ţi descriu gleznele, să le pot descifra întocmai cum au fost ele sculptate, să transform în format text jpeg-ul din mintea mea, acela cu tălpile tale goale păşind dimineaţa pe vârfuri, pe gresia rece din baie, descriind astfel acele unghiuri ascuţite care transformă o „ea” într-o „femeie”. O să-ţi aduc aminte mai des cât de bine îţi stă când te înveleşti în cămăşile mele albe, noaptea târziu, când ronţăi ceva pe canapea şi ne uităm a mia oară la „Vacanţă la Roma” iar eu îţi repet pâna vei înţelege într-o zi că, de la Audrey Hepburn pâna la tine, nu s-a mai născut nicio femeie. O să te aşez în dreapta şi vei înţelege în sfârşit de ce îmi place să conduc la limita inconştienţei.
Tu trebuie doar să laşi capul pe spate, să-l sprijini de tetieră, să închizi ochii şi să fredonezi ceva, orice. Nu mă întreba despre destinaţie pentru că albatroşii, dacă ar putea vorbi, ţi-ar spune că nimic nu-i mai frumos decât zborul. O sa închid într-o dimineaţă de sâmbătă telefoanele mobile, voi tăia toate cablurile din casă şi voi scoate din priză toate aparatele. Vreau să trăiesc cu tine o zi a simţurilor, a instinctelor primare, iar singura lumină pe care să o văd în casa noastră să fie doar cea din fundul ochilor tăi. O să te chinui în fiecare fapt al zilei să-ţi bei cafeaua cu mine. Iubesc să te văd dimineaţa în picioarele goale, ghemuită în fotoliu, să-mi răspunzi murmurând, să-mi zâmbeşti ridicând din sprâncene, să mă săruţi cu pleoapele. Nici un make-up profesional nu face cât cel mai bun tratament cosmetic, somnul din braţele mele. N-o să fiu cel mai bun bărbat. Voi fi aşa cum m-ai cunoscut. Leneş, ciufut, sociopat, morocănos, moftangiu. Îţi voi spune că n-am timp să vorbesc când tu mă vei suna să-mi spui că minunile există. Îţi voi răspunde cu un mesaj din doua silabe la sms-urile tale de dor. Dar voi fi singurul bărbat care ştie de ce zâmbeşti în somn şi de ce ai ochii limpezi când ieşi în lume. Şi, poate, voi rămâne singurul căruia îi vei spune noaptea târziu, cuibărită în lenjeria de pat: „E bine aici! Nu mai îmi mai doresc nimic!”. N-o să ne mai facem planuri. Ne ştim prea bine ca să trăim după organizer. Tu îmi vei decripta visele, eu îţi voi traduce tăcerile.
E minunat să prinzi şansele vieţii ca „last minute offers”. Nici măcar vacanţele de vară nu vreau să ni le mai stabilim cu două luni înainte. Te voi suna seara, din faţa blocului, şi-ti voi spune să cobori urgent, că peste o jumătate de oră se închide check in-ul la aeroport. N-o să mai avem obligaţii. Zilele de naştere, aniversările, botezurile, nunţile transformă o iubire într-un cuplu. Singura mea obligaţie, singurul contract pe care l-am parafat cu fluturii din stomac, este să am grijă de noi. Restul sunt anexe. O să zâmbesc mai mult şi o să mă încrunt mai puţin. O să mă bucur mai des şi o să mă îngrijorez mai rar. O să sărut mai mult şi o să vorbesc mai puţin. N-o să uit, chiar dacă acum suntem mai mulţi, că nimic n-ar fi fost dacă n-ar fi fost doi.
«De la Audrey Hepburn până la tine nu s-a mai născut nicio femeie»