Era soţia lui! Incredibil cum sunt oamenii. Evident că i-am trântit telefonul în nas. Nu mă aşteptam la asta şi nu stiam ce minciună se presupune că trebuia să-i debitez. Noroc că…
… m-a dus mintea să sun cu număr necunoscut. Mda, s-a mai dus unu.
Am pus mâna pe telefon şi am sunat iar, de data asta pe Ro, care tocmai se întorsese din vacanţa mult visată în China. Ro e prietena mea de mai bine de 10 ani, timp în care ne-am iubit, ne-am ignorat, ne-am păruit chiar, metaforic vorbind dar, cumva, tot împreună am rămas.
Ro este de fapt Roberta. Deşi să zicem că am înţeles raţionamentul părinţilor ei care şi-au dorit un băiat (nu, nu s-au inspirat din telenovele), numele ei mi s-a părut mereu nepotrivit pentru o fată de la noi. Ce mi-e Irinel sau Mirel, ce mi-e Roberta.
În fine, aveam nevoie să mă descarc aşa că i-am povestit şi ce week-end „minunat” am avut… nu că ţinea neapărat să ştie. Unoeri am un talent de a povestit în 2 ore ceva ce s-a îmtâmplat în doar 5 minute, aşa că o înţeleg pe săraca fată. Ce să-i faci, detaliile legate de atmosferă şi parantezele în paranteze mănâncă timp.
Mă rog, nu prea am putut să dorm. Am visat numai tâmpenii. Aşa se explică faptul că la 6 dimineaţa deja îmi beam cafeaua şi citeam presa pe net. Ca niciodată, am intrat şi pe messenger, cu toate că la ora aia lista mea e întotdeauna goală. Evident, nu era nici măcar o muscă on-line, dar am văzut că am un mail nou.
Şoc şi groază, vorba lui Exarhu. În Imbox zăcea un mesaj de la Marius, marea mea dragoste, care, după un an de relaţie oarecum la distanţă, mi-a explicat că prea ne chinuim, motiv pentru care mai bine punem punct… pentru binele meu, al nostru, evident.
Ne-am despărţit acum un an, iar 7 luni mai târziu de la marele final, am aflat că s-a însurat cu una cu 7 ani mai învârstă decât el. Am plâns ca un copil când am văzut pozele de la nuntă pe facebook… de fapt, aşa am şi aflat că e bărbat cu familie.
Nu am vorbit în ultimul an de zile absolut deloc şi cu toate astea, încercările de după în materie de iubiţi au fost sortite eşecului. Nici macar unul nu era suficient de bun ca EL, în nimic. Anyway, credeam că am trecut peste episodul Marius din Timişoara până în această dimineaţă când, după un uriaş gol în stomac am plans vreo 10 metri cubi de lacrimi.
În cele 8764874686 de rânduri scrise de EL, citisem exact ce am simţit şi mi-am dorit să aud în ultimele 12 luni… să zicem 10. De la multe cuvinte de dor, la amintiri care se pare că îl răscoleau şi pe el, regrete, sentimente de vinovăţie şi multe altele. Îi era dor de mine cică, era în plin proces de divorţ şi mai pe româneşte îmi dădea de înţeles că mă vrea înapoi… dacă nu era cumva prea târziu.
Emoţionată pănă la lacrimi nu mi-am dat seama că starea mea se poate înrăutăţii sensibil la citirea ultimei fraze: „Diseară ajung în Bucuresţi şi vreau să vorbesc cu tine”.
Bun, iată cum azi am avut un nou motiv să nu ma concentrez la taskurile de la job. Am fost mai mult în convalescenţă emoţională hărţuită de tot felul de întrebări: mă caută abia acum dacă tot timpul a simţit asta, oare supa reîncălzită mai merge, oare e posibil să ne împăcăm după atâta timp, oare mai ţin la el, oare am impresia că nu îl mai vreau doar din orgoliu etc… Am aşteptat un semn de viaţă, un telefon, ceva de la el, în zadar. Slavă domnului că nu am fost nevoită să îi văd mutra lui Radu nici azi. Tot bolnăvior sărăcuţul.
Nu aş fi un şef bun şi efieient. Nu sunt un bun manager nici cu mine din câte văd… Dovada? Ritmul „alert” în care am lucrat m-a obligat să stau până târziu la birou. Abia pe la 21 am plecat spre casă.
O oră mai târziu am ajuns în faţa blocului şi exact când concluzionam că sunt doar o prostuţă care se consumă şi cade în plasă cu fiecare ocazie, o maşina parcată fix în faţa scării şi-a aprins farurile şi m-a claxonat. M-am întors, evident iritată, şi când am auzit: „Singurică, singurică?” mi-am dat seama că era…