Da, era individul căruia îi era frig pe partea stângă, pe numele lui Mirel. Ştiu ar trebui ca unul din motivele pentru care nu ar trebui să te intâlneşti cu un bărbat ar trebui…
să fie şi numele, însă din greşeli învăţăm cu toţii.
Am rămas şocată. Ori m-a urmărit, ori, nu pricep cum de a ajuns până în faţa blocului. Ideea e ca imi uitasem pachetul de ţigări pe masă (cred că mai erau 2 ţigări în el) şi nu a vrut să mă îngrijorez, aşa că mi l-a adus, după ce l-a sunat pe Adi, prietenul nostru comun, care i-a explicat cum ajunge la mine.
Prima reacţie a fost să mă uit în geantă, eram ferm convinsă că alea nu sunt ţigările mele. Orium nu asta era imoprtant, important era că m-a deranjat, ba chiar m-a speriat faptul că a venit după mine. I-am mulţumit, i-am tras ţigările din mână şi am urcat în bloc, fără să stau la alte discuţii.
Două minute mai târziu, am ajuns în faţa uşii, stau la etajul 1, şi mi-a sunat telefonul. Era el acelaşi Mireluş. Pentru o clipă am crezut că cine ştie, mi-am uitat şi bricheta la el, când colo, i se făcuse deja dor de mine şi vroia să ştie dacă am ajuns ok acasă. Doamne ce imbecil, ce specimen.
În fine, zilele următoare, după ce i-am dat ignore pe messenger şi nu i-am raspuns la niciunul din cele 469238423974239847de telefoane şi mesaje zilnice, a început cu e-mailurile în care îmi spunea că el s-a îndrăgostit şi atâta timp cât sunt singură şi diposnibilă o sa mă facă să văd şi eu cât de mult ne potrivim. Apoi au urmat telefoanele la job, la care, am ajuns să nu mai răspundem niciodată.
Într-o zi, sătulă până peste cap de stresant l-am sunat şi i-am expicat frumos să îşi vadă de viaţa lui, apoi am scos artileria grea în materie de vocabular agresiv şi i-am explicat în fel şi chip că mă repugnă, atât el ca individ, cât şi tot ce face.
Nu a funcţionat, a doua zi la muncă, să moară Radu de curiozitate, am primit prin curier şi un buchet de flori, cu un bileţel pe care scris: „You are my sunshine…with temper. Te sărut, Mirel.”. Am vorbit cu prietenul nostru comun şi l-am rugat să vorbească el cu nebunu să mă lase în pace. Deja era stresant. Şi obositor.
Punctul culminant însă a fost în momentul în care într-o noapte venind de la un film, am folosit intrarea din spate a blocului, in loc de cea din faţă. Însă pentru că ai mei erau iar plecaţi la ţară iar eu eram din nou singură singurică, am mers să verific şi cutia poştală şi pentru a doua oară cu acelaşi individ am avut aceeaşi recţie de şoc şi groază.
După încă o lună de zile în care efectiv m-a îmbolnăvit psihic cu insistenţele lui, Mirel era iar în faţa blocului la mine. Şi judecând după ursul de pluş care îi atârna din mână, nu o aştepta pe mama. Am urcat în casă şi uşor speriată mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să scap de psihopat. 30 de minute mai târziu, o jumătate de cutie de praline terminată şi 3 ţigări fumate avem deja mai multe variante, dar nicio decizie finală cum trebuie să acţionez.
Ajută-mă tu să aleg modalitatea în care să scap de nebun şi vineri vei afla ce s-a întâmplat!