Mda, clar! Diferenţa dintre sentimentul pe care îl ai atunci când „vânezi” şi eşti în expectativă, faţă de senzaţia cu care te confrunţi atunci când te vezi cu sacii în căruţă…
… este ca de la cer la pământ.
Dimineaţă aveam fluturaşi în stomac întocmai ca o adolescentă penibilă, la prânz aveam parte de o revelaţie nu tocmai plăcută, urmată de una delicioasă, iar acum nu ştiu ce să fac pentru a da nas în nas cu viitorul meu posibil iubit.
Povestea cu noul meu subiect de interes începe odată cu plimbarea mea în parc alături de colegul meu de birou, Radu. Credeam că sunt îndrăgostită, dar din nou mi s-a dovedit că pentru a agăţa un bărbat tot ce îţi trebuie este un alt bărbat. Cum spune şi reclama – „fetele atrag fete”.
Până la urmă este chiar logic. Aranjată, zâmbăreaţă, relaxată, dar stăpână pe tine şi, cel mai important, fără nici cea mai mică urmă de disperare pe chip, care să strige „sunt singură, caut bărbat” ai toate şansele să fii „Belle of the Ball”.
Anyway, am ajuns în Cişmigiu înaintea lui… nu pentru că am fost eu nerăbdătoare, ci pentru că a întârziat el. Iniţial nu m-a deranjat pentru că în general şi eu am acest obicei, iar acum, dat fiind faptul că aveam emoţii, am putut să fumez repede şi o ţigară, ca o doamnă ce sunt, în stradă.
De la un fum am ajuns la patru ţigări şi după jumătate de oră, deja nervoasă, uitându-mă la telefon în mod obsesiv îl văd şi pe Radu la un metru de mine. Nu contează că m-a sunat să îşi ceară scuze şi nu contează că este trafic. E clar cât este de interesat de persoana mea dacă zice ora 12 şi vine la 1 fără.
Mă salută, trece pe lângă mine şi imi zice să mergem. Am rămas surprinsă. Chiar nu meritam măcar un sărut? Mă ia de mână , moment în care rămân consternată de pantofii lui (cine mai poartă pantofi cu vârf ascuţit în 2010?) şi plecăm aproape pe fugă către terasa de lângă lac. Motivul? Are nevoie urgent la toaletă. Mă lasă la o masă şi dispare pentru încă un sfert de oră.
Se întoarce, mă sărută şi îmi spune, deşi nu mă interesa, că are probleme la stomac aşa că mai bine nu ne mai plimbam. În loc să mă crucesc, sperând că este o glumă, încep să râd cu poftă şi îi recomand o porţie de rissoto. Nu mă ascultă, îşi comandă o cafea tare şi continuă să vorbească despre cât de dor i-a fost de mine şi cât de frumoasă sunt… preţ de 5 minute, apoi, alte 55 îmi explică cu lux de amănunte cât de anostă este viitoarea lui soţie.
Deşi încă mă chinuiam să zâmbesc şi să fiu fermecătoare, eram dezamăgită. M-am simţit cu atât mai penibil cu cât omul din faţa mea, care, apropo, în afara ţinutei office arăta aşa de… comun, şi-a încheiat monologul despre Maria trântindu-mi un: „dacă luni pleacă în delegaţie, vii să dormi la mine”.
Încercam să par că îl ascult deşi eram departe şi cu gândul şi cu privirea, care fugea fără să vreau la cuplul (cred eu) de la masa din faţa mea.
Ea, extrem de plictisită se uita în gol spre lac, el, mai tânăr ca mine, bruneţel, frumuşel, îmbrăcat sport, aştepta nota de plată şi se uita… la mine cu un zâmbet de reclamă.
Deja mă simţeam mai bine, cu atât mai mult cu cât Radu a mai dat o fugă la „băieţi” să se spele pe mâni scutindu-mă pentru câteva minute de conversaţia plictisitoare.
Dezamăgită de marea mea întâlnire, deja parcă mă conformasem cu gândul că trebuie să pornesc din nou în căutarea lui Făt Frumos, când, pe picior de plecare, cu iubita la un nici un metru în faţa lui, bruneţelul îmi trânteşte pe masă o carte de vizită pe care scria „dă-mi măcar un apel”.
Îl sun, nu-l sun, ce să fac? Ajută-mă tu! Votează în sondajul de mai jos şi decide tu în locul meu! Vineri îţi voi spune şi ce s-a întâmplat…