Am o temă constantă de discuţie cu două femei dragi din viaţa mea, una mai dragă decât alta, despre mersul la sala de fitness. Dar ce zic eu discuţie? E o adevărată…
… dezbatere, o serie lungă de simpozioane despre tae bo, pilates, pumpUp, exerciţii pentru abdomen, tonifierea coapselor, arderea de calorii, exerciţii pentru braţe, carbohidraţi şi alte marafeturi din astea asupra cărora n-are rost să insist, fiindcă oricum vă pricepeţi toate mai bine decât mine.
De fiecare dată, principala mea obiecţie faţă de mersul la sală e că „sala” nu se compară cu „sportul în aer liber”. În sală respiri aer plin de arome de parfum, stai închis într-un acvariu fără să vezi un copac, o frunză de fructifer, ceva, pe când în parc ai toată natura înconjurătoare la dispoziţie, miroşi iarbă, pet-uri, pungi de plastic, e altceva. Pe scurt, oricât de straşnic ar fi la sală, aerul dintr-un parc, fie el şi bucureştean, e mult mai plin de prospeţime.
În plus, mai vezi un copil, ţi se face poftă de maternitate, te mai uiţi la o floare, mai trece un mamifer de sex masculin care aleargă şi el şi poate vă impiedicaţi din greşeală şi ajungeţi să schimbaţi cu el o adresă de mail, în cazul în care eşti interesată, fireşte. De fiecare dată, însă, mă ciocnesc de un refuz îndărătnic legat de sportul în aer liber, un refuz care mă duce cu gândul la faptul că femeile merg la sală nu doar pentru a obţine un corp superb, dar şi pentru nişte motive mai obscure.
„Jogging-ul are dezavantajul suprem că se desfăşoară în singurătate şi femeile au oroare de singurătate„
Aşa că am stat, am cugetat şi am conchis bărbăteşte: motivul pentru care nişte zeci de gagci vor să se vadă într-o sală de sport, fără să paseze o minge de la una la alta, să înjure portarul sau să aibă un pretext să transpire pentru ca apoi să se hidrateze cu câteva beri, mi se pare a fi doar unul singur: să mai bârfescă puţin.
Nu, nu cred că bârfesc în timp ce ţopăie pe „1, 2, 3, 4, bravo fetelor”, dar sunt sigur că statul de vorbă se produce la vestiar, mai ales după, pe fondul arderii de calorii, când apare schimbul de informaţii esenţiale vieţii, de genul „ai văzut dragă, cum a venit îmbrăcată Cutărica?” sau „nu crezi că Isculica s-a cam îngrăşat şi s-a tuns şi aiurea?”.
Pe bune, cred că vorbim aici de motive suficiente pentru a refuza parcul şi jogging-ul. În plus, jogging-ul are dezavantajul suprem că se desfăşoară în singurătate şi femeile au oroare de singurătate. Dacă le laşi să alerge singure, se plictisesc. Sigur, ele spun că jogging-ul în parc e o aventură periculoasă, în care apar în scenă haite de câini hămesiţi, care le atacă prin surprindere, însă eu cred că ăsta e doar moft.
Ok, bine, nu săriţi, nu e chiar un moft, dar nici un motiv serios să nu alergi în parc. În tot cazul, rămân la părarea mea: în spatele dorinţei de a merge la sală, de a alerga pe loc într-o cameră, pe o muzică din aia de supermarket, se află doar nevoia femeii de a-şi compara trupul, folosindu-şi coada ochilului, cu al altor femei, de a bârfi într-un mediu sigur şi curat şi, nu în ultimul rând, de a nu rămâne singure.
Gândiţi-vă, totuşi, să încercaţi măcar o dată să faceţi sport şi într-un parc: cu puţin ghinion, un maidanez nervos poate veni în sprijinul vostru, ajutându-vă să acceleraţi pe secvenţe scurte, ceea ce duce la arderea rapidă de calorii.