Sînt zile cînd mai degrabă ai avea chef să sări cu paraşuta de la o sută de mii de metri decît să găteşti. Şi cînd spun „găteşti”, mă refer inclusiv la cele cîteva minute…
care-ţi sînt necesare pentru a face o banală omletă sau cîteva sendvişuri cu orice. Pur şi simplu ideea de a prepara o chestie comestibilă pe care ulterior s-o mesteci pentru a elimina senzaţia de foame ţi se pare absurdă şi paralizantă pentru creier.
Culmea e că nici ea n-are vreun chef să gătească. Ba mai mult, ar mînca ceva, dar nu ştie exact ce. Poate nu ştiaţi, dar în general femeile se hotărăsc foarte greu cînd e vorba de meniu. La cîrciumă, poţi să bei şi trei beri pînă cînd ele se decid dacă vor salată de nu ştiu care sau supă cremă de nu ştiu ce. În mîinile lor delicate, meniurile se tranformă brusc în bibliografie.
Studiază, răsfoiesc, stau cîte cinci minute la fiecare pagină recitind meticulos compoziţiile salatelor iar în final mai descos şi chelnerul cîte-un sfert de oră în legătură cu cutare supă. Motivul acestui studiu e, bănuiaţi, numărul de carbohidraţi din morcovi sau cantitatea de smîntînă dintr-o nenorocită de ciorbă.
Revenind la zilele alea cînd nimeni n-are nici un chef să arunce două ouă într-o tigaie sau să pună cîteva felii de pîine una peste alta, ei bine, atunci apar minunatele şedinţe de comadat ceva de la firmele care aduc mîncare la uşă. Ea începe cu: „Ce-ai zice să comandăm nişte salate?” Tu, fireşte, nici nu vrei să auzi de iarbă.
Ţi-e foame, la naiba! Vrei carne cu ceva, nu vegetaţie. Vegetaţia e pentru cînd eşti deja sătul şi prin urmare propui sigur pe tine o pizza. Pizza să fie, zice ea, dar vegetariană. Ohoo, o pizza vegetariană e ca un soi de fripură de spanac. O contradicţie în termeni adică. Vrei o pepperoni, o prosciuto& funghi măcar. Încep negocierile care se termină previzibil cu o quattro stagioni.
E o situaţia tipică de win win. În tot cazul, cu excepţia blatului, fiecare are ce-şi doreşte: ea legume, el carne.