Părerea lui: de ce nu pricep bărbaţii ce-i cu moda?

02.09.2011, 07:58.

Zilele trecute, în timp ce răsfoiam curios câteva reviste pentru doamne pe care le-am găsit sub mine pe canapea, am avut sentimentul unui vertij straniu.
E sfârşit de vară şi, dacă e să mă fi luat după sfaturile din paginile acelor reviste, ar fi trebuit să-mi arunc toate hainele şi să mă reped în magazine pentru a-mi cumpăra rapid altele. Ideea care reieşea din majoritatea textelor, pozelor şi advertorialelor era izbitor de tranparentă: sezonul de primăvară-vară 2011 a luat sfârşit şi, uraaaaa, începe sezonul de toamnă-iarnă 2011.

Carevasăzică, alte ţoale, alţi bani, altă distracţie. Mai pe scurt, shopping, frate! Fireşte, nici prin cel mai obscur colţişor al minţii nu mi-a trecut să-mi arunc ţoalele şi să mă înghesui în magazine pentru a-mi cumpăra altele. Pentru mine, ca bărbat îndrăznesc să cred, hainele nu sunt nişte simple accesorii sezoniere.

Au o istorie, o viaţă şi o moarte a lor, sunt lucruri de care mă leagă amintiri, poveşti, întâmplări de viaţă. Un tricou sau o cămaşă mă duc cu gândul la o persoană de la care le-am primit sau momentul şi locul achiziţiei, bucuria cu care le-am îmbrăcat prima oară, un context de viaţă în care le-am purtat. A mă despărţi de o cămaşă e ca şi cum mi-aş şterge un fişier din creier, iar asta, scuzaţi-mă, nu pot s-o fac pentru simplu motiv că toamna asta nu se mai poartă nu ştiu ce naiba combinaţii de culori.

Observ cu oarecare duioşie, amestecată cu destulă stupoare, cum doamnele sunt extrem de sensibile la această alternanţă a anotimpurilor modei, dar mărturisesc că nu pricep mare lucru din genul ăsta de comportament. Sau, mă rog, pricep câte ceva, dar nu chiar totul. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-am întâlnit pînă acum decât o singură femeie care să aibă o relaţie din asta oarbă cu propria garderobă.

'Nu mă cheamă Damian'. Theo Rose a aflat un secret despre soțul ei chiar în ziua nunții. Ce a povestit artista

Recomandarea zilei

Care reacţionează mecanic la fluctuaţiile stilistice anuale ale modei, abandonându-şi sistematic în fiecare sezon hainele din anul trecut, asemeni unui animal care îşi schimbă blana. Bănuiesc, totuşi, că foarte multe ar proceda aşa dacă le-ar pemite-o bugetul.

Singurul lucru de care mi-e teamă realmente e că, încet-încet, aceste fluctuaţii să treacă mai jos de ritmul anotimpurilor şi să văd, undeva prin 2020, femei disperate să-şi schimbe garderoba din iulie cu cea din august sau, mai grav, să renunţe la o fustă din 16 iunie pentru una din 17 iunie, pe motiv că cea din 16 nu se mai poartă de hă, hă, hă… Iar planeta s-ar polua nu cu munţi de pet-uri, ci cu lanţuri muntoase de gunoaie textile.