Una din temele predilecte de discuţie în cuplul contemporan este cea legată de hrana „verde”. Fireşte, cînd spun asta mă refer şi la propria ogradă.
Şi aici, ca şi în alte milioane de alte minunate cupluri ale zilelor noastre, se ţin cu regularitate adevărate simpozioane despre cît de benefică pentru sănătate şi virtute este frunza, ramul, rădăcina, leguminoasa. În general, argumentul pe care-l folosesc în apărarea micilor şi a cîrnaţilor este că noi, bărbaţii, sîntem omnivori şi că bunul Dumnezeu ne-a lăsat pe Pămînt spre a mînca şi cotlete, nu numai ierburi şi frunze.
Am ajunge o specie de ierbivori
Dar, de fiecare dată cînd ridicăm argumentul împotriva unui retor de sex feminin în această privinţă, a alimentaţiei bazate pe ierburi, ne paşte compromisul. E normal să se întîmple aşa, dar vă spun că dacă nu ne-am apăra cît de cît dreptul la a mînca ocazional şi cîte-o bucăţică de carne, am ajunge nu peste mult timp o specie de ierbivori.
Acum, dincolo de argumentele de ordin ştiiţific şi medical, rămîne totuşi întrebarea: de ce e bărbatul îndărătnic atunci cînd e vorba să consume iarbă? Răspunsul ţine, cred, de o anume tradiţie a vînătorii, care îşi trage seva încă din vremuri patriarhale, cînd masculul fugărea mamutul prin păduri şi văi pentru a-l transforma într-o cină copioasă. Există încă în străfundurile conştiinţei masculine această legătură strînsă între condiţia umană şi pulpa de animal.
Agricultor de apartament
Gîndiţi-vă la toate metaforele masculine ale vînătorii, de la plăcerea pîndei în umbra terasei, cu o sticlă de bere înainte şi aşteptarea trecerii unui picior de femeie, pînă la prinţul din Levant care, îndrăgind vîntătoarea, visa la mistreţul cu colţi de argint! Apoi îmi veţi da dreptate. Oricît de agricultor de apartmanet şi culegător de fructe din supermarket ar fi ajuns bărbatul contemporan, există încă în el palpitaţia amorului pentru „cărniţă” şi repulsia pentru vegetal.
Cuvintele nu mint cînd se transformă în metafore şi tocmai de-aia se spune despre cineva care nu prea se mai ţine pe picioare că „a ajuns legumă”. Aşa că, stimate doamne şi domniţe, încercaţi să înţelegeţi mai bine bărbaţii de lângă voi atunci cînd reclamă dreptul ancestral la o friptură! În sufletele noastre, ofilite de absenţa traiului în aer liber şi maltratate de clima aerului condiţionat din clădirile de birouri, se ascunde, timorat, un fost vînător de mamuţi.