„Zaira”, o poveste „pescuită” din ape româneşti

Este mai fascinant acest tablou biografic decât cel autobiografic, din „Vremea minunilor”?

„Vremea Minunilor” , primul meu roman, descrie copilăria mea socialistă. Este o panoramă a României anilor ’70, dar nu văzută cu ură sau dispreţ, ci cu tot farmecul de care am fost în stare. Am dorit să arăt că şi atunci a fost posibilă o copilărie plină de culori şi viaţă. Desigur, o copilărie diversă de atâtea altele, pentru că de pe atunci începuse odiseea ieşirilor din ţară în căutare de remediu medical.

„Zaira” este – la distanţă de 3 cărţi şi 8 ani de zile faţă de debut – mult mai stratificată, mai complexă. Apar naziştii, dispar naziştii. Apar comuniştii şi rămân. Mama apare din când în când, tata numai după război venind pe jos de la Stalingrad.

Figura principală creşte, se îndrăgosteşte, este folosită de bărbaţi, este puternică şi slabă în acelaşi timp, trăieşte înainte de război într-o Românie paşnică şi comodă pentru moşieri, pierde totul, trăieşte clipele în care Cehoslovacia a fost ocupată de forţele armate ale Pactului de la Varşovia şi ajunge în America.

O miză mult mai grea pentru un scriitor.

Maurice Munteanu, reacție dură după victoria lui Călin Georgescu. 'Treziți-vă!' Ce mesaj a transmis editorul de modă

Recomandarea zilei

Care dintre lucrările publicate din 2001 şi până în prezent vorbeşte despre comunism?

În toate se vorbeşte despre comunism. Apare uneori numai ca o umbră, alteori că un personaj principal. În „ Drumul scurt spre casă” am descris revoluţia de la Timişoara din 1989, în „ Maseurul Orb” avem toată România postcomunistă iar în „ Vremea Minunilor” timpurile absurde ale dictaturii.

Dar romanele mele nu sunt portrete ale comunismului, ele merg mult mai departe, eroii mei ajung în Italia, America sau Elveţia, sau se întorc de acolo, căutând fericirea, siguranţa sufletească. Nu sunt un portretist al comunismului, temele mele centrale provin mult mai mult din viaţa mea actuală în Vest.

Trecutul neștiut al femeii care aspiră la titlul de Prima Doamnă a României. Ce s-a aflat acum despre Cristela Georgescu, soția lui Călin Georgescu

Recomandarea zilei

Este comunismul un subiect neepuizat? Sunt oamenii „interesaţi” sau „ispitiţi” să retrăiască acele vremuri triste pentru cei care le-au trăit?

Există două dimensiuni, după părerea mea. Aş dori să pot spune că regimul comunismul este un subiect epuizat, că actele comunismului au fost cercetate, că vinovaţii au fost traşi la răspundere şi că acele timpuri au devenit istorie. Dar ştim că nu este aşa.

În plus comunismul există în continuare, este o dimensiune reală pentru toţi, care trăiesc în ţara. Este suficient să vedem arhitectura oraşelor, să avem de-a face zilnic cu mentalităţi ale trecutului. Ba chiar atunci, cel mai mult atunci, când o societate s-a decis să nu se mai ocupe de trecut, acesta este omniprezent.

Ceea ce vrem să ignorăm este real prin negaţia lui. În psihologie există regula că o traumă care nu a fost conştientizată se reîntoarce şi determină prezentul. Comunismul mi se pare o caracatiţă, ale cărei tentacule ajung încă pînă la noi.

Un alt lucru este activitatea artistului. Arta este liberă să facă ce vrea ea, nu există o obligaţie a artei să se raporteze la ceva. Dar totuşi, pentru că artistul este şi cetăţean, pentru că îşi are o biografie concretă şi pentru că trauma, suferinţa, lipsurile au fost pentru artă din totdeauna în centrul interesului, şi comunismul va rămâne mult timp o tematică importantă.

Şi mai sunt desigur nostalgicii: ori aceia care au trăit bine din comunism şi şi-l doresc din acesta cauză înapoi, ori aceia care nu trăiesc bine astăzi şi pentru care comunismul are calitatea de a lecuii durerea. Pe aceştia, ultimii, îi înţeleg puţin, atunci când societatea actuală, sistemul, nu le oferă o viziune pozitivă, un mod de viaţă decent.

De ce aţi ales să publicaţi romanul „Zaira” în 2008? Mai au oamenii astăzi „vise americane”?

Visurile americane rămân la modă şi sunt în continuare „ hrănite” de publicitate, filme, muzică, de toată aura ce pluteşte în jurul Americii. Nu trebuie însă uitat că America, ce are o mare contribuţie la pacea, siguranţa şi progresul de după război, care a dat naştere la atâtea personalităţi, la muzică de jazz, la filmele de suspans, şi care este ţara-mamă a căutării fericirii individuale, că această Americă este în multe puncte o societate polarizată şi în impas.

Că cei mai slabi sunt lăsaţi în plata Domnului, că statul în multe privinţe nu-şi face datoria, că violenţa este experienţa cunoscută multor americani. Cine nu trăieşte în „ rezervatele” liniştite ale clasei de mijloc riscă, mai devreme sau mai târziu, să se trezească neplăcut din visul american. Să nu aibă bani să-şi plătească medicul şi să dormă în maşină, pentru că şi-a pierdut casa.

Poate că fără visul american lumea ar fi ceva mai săracă.

Anul apariţiei romanului este arbitrar: atunci a fost pur şi simplu gata.

Prin ce se distinge „Zaira” de celelalte cărţi publicate? Cum a surprins cititorii de acolo, făcând abstracţie de succesul pe care l-au înregistrat toate lucrările dvs.?

„ Zaira” are prospeţimea romanului meu de debut, „ Vremea Minunilor” , dar rafineţea unui scriitor care totuşi între timp a căpătat mai multă experienţă şi ale cărui instrumente literare s-au multiplicat. Publicului de aici îi plac, pentru că descoperă poate ceea ce spiritului neamţ îi lipseste… des chiar şi în arta spaţiului cultural german: ea este sobră şi aspră dar nu jucăuşă. Logica lineară, dar nu poetică şi fabulatorie.

Disciplinată, foarte seriosă, solidă, dar fără umor şi senzualitate. În cărţile mele, creez o germană mai poetică, mai senzuală, mai fabulatorie. În plus am învăţat de la marile filme, cum se transpune o dramă în imagini…

S-a întâmplat ca publicul să asimileze diferit mesajele ideatice exprimate? Nu întotdeauna acestea sunt intrepretate aşa cum sunt spuse de autor.

Oh, tot timpul se întâmplă acest lucru. Vor există atîtea Zaire cîţi cititori va avea romanul. Fiecare citeşte în baza propriei biografii şi are parametrii daţi de bagajul de experienţe acumulat pe parcursul vieţii. De fapt, fiecare dintre noi, când citim, recrează povestea într-un mod propriu şi autentic. Povestea scrisă devine povestea lui. Nu facem altfel nici în viaţa de zi cu zi: povestim propria viaţă altora şi suntem tot timpul inventatorii unei noi versiuni, deci scriitori.

De ce aţi ales să rămâneţi în Elveţia? Există vreo motivaţie, fie şi numai literară, pentru care aţi face un „Drum scurt spre casă”, în România?

Nu am ales, aveam numai 15 ani, mi-am urmat părinţii. Dar nici ei nu prea au ales, s-a întîmplat în câteva minute… Decizia de a rămâne aici şi de a nu continua drumul spre Germania. S-a întâmplat pentru că cineva de pe stradă, pe care nu l-am mai revăzut, ne-a ajutat. Pentru că tatăl meu, cu înstinctul lui de supravieţuire foarte bine dezvoltat, a rugat-o pe mama, care ştia germană, să se adreseze acestui străin. A fost mai mult o loterie decât o alegere.

Da, este posibil să mă întorc în ţară. România mi-a dat foarte mult: poveşti, prieteni, o parte importantă a personalităţii mele.

Dar totuşi cred că voi rămâne toată viaţa un călător între lumi.

Foto: Arhivă personală

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro