Opinie de Oana Răsuceanu scenarist, critic de film: „Mi-e teamă să numesc vedete nişte persoane care ar merita-o în adevăratul sens al cuvântului.”
Au existat multe momente, în toţi aceşti şapte ani de când umblu de colo colo prin bucăţi ale ceea ce s-ar numi lumea mondenă a României, când a trebuit să scriu vorbe despre culisele vreunui eveniment pe care l-am promovat sau organizat. Mă refer la TIFF (Festivalul de Film Transilvania, de la Cluj) şi la Premiile Gopo.
Am evitat cam de fiecare dată. O dată pentru că nu neapărat partea asta de strălucire, covor roşu şi bliţuri mă interesează în momentul în care vreau să povestesc lumii despre ele şi, în al doilea rând, pentru că mi pare că despre ceeea ce numim vedetă se scrie mai mult decât ar putea duce un cititor (chiar înrăit) al presei „made in România”.
Iar apoi este raportarea mea la conceptul în sine, cel de vedetă, cu care nu m-am împrietenit prea bine niciodată. Pentru că vedetele din mintea mea au fost şi sunt în continuare oarecum diferite de cele care apar în mare măsură pe copertele revistelor şi în pagini multe, colorate sau alb-negru. Odată cu Gopo de anul acesta, lucrul ăsta mi-a fost şi mai clar.
Şi pentru că de-a lungul celor trei luni de pregătire a evenimentului am întâlnit şi am in-teracţionat cu o mulţime de oameni, unii mai mult sau mai puţin vedete, am înţeles şi mai clar că există într-adevăr câteva persoane la care ne putem raporta ca fiind „top of the top”. Un nume: Irina Petrescu. Nu am auzit prea des atribuindu-i-se termenul în discuţie. Cred, de altfel, că alăturarea cuvântului vedetă cu numele actriţei ar arăta uşor dubios. Şi de aici şi problema.
Nu există niciun motiv pentru care Irina Petrescu să nu fie considerată o vedetă a teatrului şi filmului românesc. Din contră. Atitudinea ei, cuvintele rostite de ea, atât într-o conversaţie telefonică, cât şi pe scena Premiilor în momentul oferirii unuia dintre trofeele Gopo, fac din ea prototipul real al vedetei. Cu toate astea, aici se comite un paradox.
Acela al neputinţei folosirii acestui cuvânt pentru a o caracteriza, în condiţiile în care fix asta trebuie spus despre ea. Asta pentru că e de-a dreptul aberant să ne raportam la Irina Petrescu la fel cum ne-am raporta la mult prea multe nume propulsate în presa de la noi ca fiind vedete. Întâlnirea cu Irina Petrescu m-a făcut să mă gândesc la acele câteva persoane pe care am avut şansa (şi nu e un cuvânt mare în condiţiile date) să le întâlnesc în anii aceştia şi de la care am înţelescare sunt, de fapt, răsăturile unei vedete.
Am înţeles că, dacă un zâmbet către aparatul foto are în el un dram de sinceritate, reuşeşte să atingă mult mai mulţi privitori ai fotografiei respective decât dacă este un zâmbet voit atrăgător. Apoi, am sesizat că este cât se poate de uşor (şi, desigur, foarte de apreciat) că persoana cu care povesteşti firesc la o primă întâlnire, departe de ochii presei sau ai publicului, rămâne aceeaşi şi în momentul în care iese în întâmpinarea acestora.
Cu alte cuvinte, nu există măşti pe care acea persoană le schimbă cu dexteritate în funcţie de momentul zilei şi de oamenii pe care îi întâlneşte. Pe scurt, în aceşti şapte ani au existat nişte oameni care s-au încadrat perfect în ceea ce consider eu a fi o vedetă.
Mircea Albulescu, Anamaria Marinca, Victor Rebengiuc, Andi Vasluianu, Corneliu Porumboiu, Mădălina Ghiţescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Marin Moraru, Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Adrian Titieni, Adrian Sitaru, Vasile Muraru, Maria Popistaşu, Diana Cavallioti, Irina Petrescu şi ar mai fi şi alţii. Cât pentru a umple câteva rânduri bune. Ceea ce mi se pare cu adevărat frumos şi important.
Foto: Shutterstock