Toledo – oraşul în care rătăceşti prin cotloanele istoriei

07.03.2012, 21:34.

Unde n-ai nevoie de maşina timpului ca să rătăceşti prin cotloanele istoriei, unde te scuturi de gălăgia marilor oraşe.
Am ajuns în Toledo cu călcâiele deja tocite pe străzile Madridului, sătulă de atâta Mango, Zara şi El Corte Inglese. Simţeam nevoia de altceva. Ceva care să nu aibă nimic monden, nimic contemporan – o evadare în trecut, când nu exista nici telefon mobil, nici deadline, nici internet şi nimeni nu-şi punea problema că ar putea întârzia în trafic cu căruţa.
Aşa că m-am repezit în oraşul care a fost capitala Spaniei cu sute de ani înaintea Madridului. Nu e departe, îţi ia maximum trei ore cu maşina, printre nişte dealuri pleşuve. În fine, ajungem pe colina unde se găseşte Toledo, într-o zi în care soarele strălucea promoţional numai pentru lumină, că de căldură ne clănţăneau dinţii. N-am avut timp să ne gândim prea mult, pentru că peisajul cu case cenuşii, de veacuri, îţi taie răsuflarea. În vale, apele râului Tajo înconjoară fortăreaţa – căci la origini asta era. Ne oprim şi noi, ca toate autocarele cu turişti, într-o „staţie” pe malul panoramei, să facem
poze. Dacă te hotărăşti să te duci la Toledo, îţi doresc din suflet să ai un ghid cum am avut noi: o spanioloaică vorbitoare fluentă de franceză, italiană,
engleză şi Dumnezeu mai ştie ce, care cunoştea totul despre totul. Inclusiv faptul că aici nu există toalete publice. Dacă te taie vreo nevoie, n-ai decât să intri în prima cafenea care-ţi iese în cale, dar e musai să comanzi ceva. Ăsta e, probabil, vreun obicei-rămăşiţă al poporului evreu, care a sălăşluit multe veacuri prin partea locului. Şi, în acelaşi timp, o răzbunare împotriva creştinătăţii care l-a decimat pe vremea Inchiziţiei ce îşi făcuse sediu în oraş.

Şi totuşi, catedrala…

Să luăm, de exemplu, sacristia. De fapt, ai putea să-i zici foarte bine muzeu: e tapetată de jur împrejur cu tablouri de El Greco, dar nici tavanul de Luca Giordano nu arată rău. Tablourile în cauză reprezintă sfinţi, pentru care pictorul a folosit drept modele bărbaţi din azile de nebuni, pentru că aveau o privire aparte, dintr-o altă lume.
Nu ştiu cât de nebun, pentru lumea asta, trebuie să fii ca să ajungi sfânt, cert este că un sfert de oră sub ochii lor e de ajuns ca să te pătrundă fiorul artei. În sala orgilor – sunt două – pe pereţii aferenţi, două echipe de sculptori s-au întrecut în a câştiga opera finală: altarul. Îmi şi imaginez cum era atmosfera acolo, ceva ce cu greu mai găseşti în zilele noastre: concurenţă pentru a ajunge la perfecţiune. La fel mă impresionează şi povestea despre El Transparente, o zonă din catedrală care era foarte slab luminată, iar cardinalul din vremea aceea a dispus să se facă o fereastră. S-a încumetat să facă lucrarea un meşter
pe nume Narciso Tom împreună cu fiii săi, iar lucrarea a durat 11 ani. Datorită ei putem vedea şi noi peretele de marmură şi alabastru, sculptat în stil baroc. Ieşim din catedrală pe trei cărări şi ne lăsăm purtaţi pe aceleaşi străduţe pe care au călcat în Evul Mediu şi vestitele picioare ale lui Don Quijote. De statuia lui te loveşti la tot pasul. În toate vitrinele, de toate mărimile, de bronz sau de argint, pictat pe tablouaşe şi tricouri. Bineînţeles, e plin de săbii „de Toledo“. Se spune că secretul oţelului din care sunt făcute aceste săbii nu este dezvăluit nici azi de meşterii artizani, deşi mă îndoiesc… În fine, istoria nu te părăseşte nici când te saturi, la un moment dat, de atâtea poveşti, şi începi să simţi o mâncărime-n portofel, a shooping.

Shooping la dugheană

Pe una din străduţele cenuşii şi înguste am găsit, în sfârşit, şalvarii pe care îi căutasem fără sorţi de izbândă prin toată Europa. Erau într-un butic cu jumate din marfă direct pe stradă, la fel ca atâtea altele! I-am probat în încăperea din spate, în care proprietarul îşi ţinea mărfurile. Am avut sentimentul că m-am rătăcit în peştera lui Ali Baba. Ce era acolo! De la bijuterii din pietre semipreţioase de toate culorile la şaluri şi pielării care acolo costau – invariabil – 10 euro! Cu regretul că n-am putut să cumpăr dugheana cu totul, am pornit-o mai departe pe străduţe, unde am dat peste tradiţionalul marţipan de Toledo şi am renunţat încă o dată la lupta cu caloriile – spaniolii sunt mari artişti în privinţa asta. Mai ales că ospătarul de la restaurantul Gambrinus, unde am mâncat, era oltean, aşa că ne-am înţeles pe limba noastră!
Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO încărcat pe unica.ro