Un taximetrist ne-a trimis o scrisoarea cu adevărat înduioșătoare legată de una dintre cursele lui care l-a impresionat. Citește și tu scrisoarea taximetristului.
”Am ajuns la adresă și am claxonat de două ori, așa fac mereu pentru că unii clienți uită că au comandat un taxi. Era ultima cursă din ziua respectivă și pentru că am văzut că nu coboară nimeni m-am gândit initial să plec, dar ceva m-a oprit și am mai așteptat puțin.
Citește și Scrisoarea amantei către soția trădată
A durat ceva până ce am văzut clientul. Era o doamnă foarte în vârstă ce se chinuia cu un troller greu. Am ieșit din mașină și m-am dus să o ajut. Se mișca foarte greu, cred că avea vreo 90 de ani. Avea o rochie inflorată foarte elegantă și pălărie cu voaletă. Zici că era ieșită dintr-un film vechi. Era tare simpatică.
M-a rugat să o ajut cu bagajul, că e foarte greu. Am luat trollerul, l-am băgat în portbagaj și m-am întors să o ajut să coboare scările. M-a ținut strâns de brat și am coborât împreună scările încet și sigur. Mi-a tot mulțumit pentru bunătatea și politețea mea. I-am tot spus că nu are pentru ce să-mi mulțumească, îmi tratez clienții ca și cum aș trata-o pe mama. M-a lăudat că sunt un băiat bun.
Ajunși în mașină, mi-a dat o bucățică de hârtie pe care era trecută o adresă și m-a rugat să o iau prin centru. I-am spus că drumul e mai lung prin centru și o să fie mai scump.
Mi-a răspuns că nu se grăbește, merge la azil.
Mă uitam la ea în oglinda retrovizoare și ochii îi străluceau. Mi-a povestit că nu mai are pe nimeni și că doctorii i-au spus că nu mai are mult de trăit. Atunci m-am aplecat și am oprit taxarea călătoriei.
Două ore ne-am plimbat prin oraș. Mi-a arătat clădirea în care a lucrat ca liftier când era tânără, parcul Cișmigiu unde se plimba cu soțul ei și m-a rugat să opresc în dreptul unui depozit unde, demult era o sală de dans, unde a dansat prima oară cu viitorul ei soț.
Au fost momente în care m-a rugat să opresc în dreptul unor clădiri și n-a spus nimic. Parcă ar fi ținut momente de reculegere.
Era aproape asfințit când mi-a spus că a obosit și că dorește să ajungă la adresa de pe hârtie. N-a mai zis nimic pe drum. În afara orașului, am găsit clădirea cu un etaj, azilul unde dorea să ajungă. O așteptau doi îngrijitori atenți. Am deschis portbagajul și am dus trollerul la ușa azilului. Bătrânica, ajutată de cei doi îngrijitori să se așeze într-un cărucior cu rotile, s-a întors și m-a întrebat cât îmi datorează.
I-am spus că nu-mi datorează nimic. Ea a insistat. I-am spus că am și alți clienți și m-am aplecat și am îmbrățișat-o fără să mă gândesc prea mult.
Mi-a mulțumit că i-am făcut ziua mai frumoasă. I-am strâns mâna și m-am întors la mașină. În spatele meu s-a închis ușa azilului. Încheierea unei vieți.
Am condus aiurea după această cursă. M-am gândit că dacă un alt șofer, unul furios venea să preia această cursă? Dacă refuzam cursa? Dacă plecam și nu mai așteptam?
Eu nu consider că am făcut ceva deosebit cu viața mea. Am fost învățat să cred că viața se învârte în jurul unor momente importante. Dar, momente frumoase și importante ne surprind chiar dacă ceilalți consideră că nu sunt cine știe ce.”
Sursa foto: 123rf
Ultima modificare noiembrie 3, 2017 5:42 pm