Iar el mi-a răspuns, la fel de senin: „Nu cred că este așa mare lucru. O să iau ce trebuie data viitoare”. Și atunci am văzut pe fața lui o expresie pe care o văd des în ultimii ani, după o astfel de discuție. Era o combinație de demoralizare și resemnare. Avea aceeași față pe care o face fiul nostru când este certat. Atunci mi-am dat seama. ”De ce fac asta? Nu sunt mama lui”. Brusc, m-am simțit oribil. Eram stânjenită de ceea ce făcusem. Avea dreptate. Nu era ceva din care să fac atâta caz. Iar eu făceam exact asta. Și totul din cauza unei pungi de carne pentru hamburger pe care eu îl trimisesem să o ia de la supermarket. Și nici măcar nu îi dădusem toate detaliile, clar. Atunci mi-am dat seama de tot și am zis: ”Da. Cred că o să pregătesc cina cu ce am”.
Mi-am dat seama că asta se întâmpla de ani buni. De ce făceam asta? Cum mă ajuta pe mine dacă îmi subestimam constant soțul? Bărbatul ăsta îmi este partener pe viață. Este tatăl copiilor mei. Este omul alături de care vreau să îmbătrânesc. De ce fac acest lucru de care toate femeile sunt acuzate și încerc să schimb la el fiecare chestie pe care încearcă să o facă? Este clar că nu obțin nimic. De ce mă aștept ca el să își amintească chiar fiecare lucru mărunt? De când felul în care fac eu lucrurile a devenit singurul mod în care trebuie să se procedeze? De când este bine ca eu să-l corectez pe el în tot ceea ce face și să-i țin perdici de parcă cine știe cu ce a greșit? Iar el ce are de câștigat din asta? Cu siguranță nu spune: ”Ce mă bucur că ea este aici și mă corectează”. De când am avut această revelație am început să mă abțin atunci când am pornirea de a-l cicăli. Nu sunt consecventă 100%, dar știu că sunt pe drumul cel bun. Și am văzut că această mică schimbare ne-a îmbunătățit relația. Suntem mai relaxați și ne înțelegem mai bine. Am început să accept chiar că modul în care proecdează el poate fi chiar o variantă mai bună decât a mea”, a scris femeia celor de la auntyacid.com.