După ce soția sa, Laura, a murit la doar 34 de ani din cauza unui atac astmatic, Peter DeMarco, un bărbat din Boston, SUA, a trimis o scrisoare către 15 angajați ai Spitalului CHA Cambridge care au avut grijă de ea – de la medici, la asistente și până la femeile de serviciu.Iată scrisoarea bărbatului, devenită virală pe Internet:„Cum de reușesc să țin minte toate aceste lucruri? Cum credeți că pot uita?Toți împreună și fiecare dintre voi ați tratat-o pe Laura cu atâta profesionalism și atâta amabilitate, deși ea se afla în stare de inconștiență. De fiecare dată când avea nevoie de o injecție și o înțepați, îi cereați scuze, deși era evident că ea nu vă aude.Știu că o aveați mereu grijă să o înveliți, pentru că fie era răcoare în salon, fie pentru că vă doreați să doarmă mai bine, deși era evident că ea nu își putea da seama.Și părinții ei vă sunt recunoscători. Ați avut grijă să le reglați scaunul de fiecare dată când a fost nevoie, le aduceați apă, le răspundeați cu amabilitate la orice întrebare. Știți ce mi-a spus socrul meu, medic și el? Că v-ați purtat atât de frumos cu el încât părea că este implicat în actul spitalicesc. Nu vă pot spune cât de importante au fost acele clipe pentru el!Îmi aduc aminte cât de multă grijă ați avut de mine. Nu știu ce m-aș fi făcut fără sprijinul vostru. Stăteam cu capul meu pe mâna ei. Vă vedeam, pe la spate, cum intrați și vă făceați treaba fără să ne deranjați o secundă, ca și cum ați fi fost invizibili. Cum să uit cum m-ați ajutat să stau cât mai aproape de ea, deși ne separau un infinit de cabluri? Sau de câte ori m-ați întrebat dacă am nevoie de mâncare, de apă, de haine sau de un duș? Credeți că pot uita momentele în care, în loc să plecați acasă, la familiile voastre, rămâneați cu mine pentru a ne uita, împreună, pe albumul cu fotografiile Laurei, un om pe care nu îl cunoșteați?Nu pot uita acea noapte în care mi-ați dat voie să aduc, în micul salon, 50 de persoane, de la rude, la elevii ei. Când mi-ați permis să punem muzică, să dansăm, să ne aducem aminte ce fel de om a fost Laura. Da, ultima noastră noapte împreună nu ar fi fost posibilă fără voi!Apoi... Apoi a venit ultima noastră zi. Plecaseră toți, așteptam un donator de organe, care nu mai venea. Eram frânt, știam că va pleca. Vă mai aduceți aminte? Atunci v-am rugat să mă ajutați să înclin scaunul, să pot fi cât mai aproape de ea. Însă mi-ați spus că aveți o idee și mai bună, dar că trebuie să ies pe hol pentru câteva minute. Am ieșit! Când am revenit, voi, Donna și Jen, ați mutat patul în partea dreaptă a salonului, suficient cât să mă pot apropia de Laura.V-am întrebat dacă ne puteți da o oră, o singură oră. Doar noi doi, fără întreruperi. Ați dat aprobator din cap, ați tras draperiile, ați stins lumina. Mi-am lipit corpul de al ei, era atât de frumoasă! I-am mângăiat părul, i-am mângăiat fața. Mi-am așezat fruntea pe pieptul ei. Aveam senzația că urc și cobor cu fiecare respirație, auzeam bătăile inimii ei în urechea mea. Ultimul nostru moment.Voi ține minte această ultimă oră cu Laura pentru tot restul vieții mele. A fost cel mai frumos cadou pe care l-aș fi putut primi vreodată. Mulțumesc, Donna! Mulțumesc, Jen! Mulțumesc tuturor!Cu eternă dragoste și recunoștință. Peter DeMarco”.Citește și - Soția lui a murit de cancer. După doi ani, a primit acest cadou din partea eiCitește și - A murit la scurt timp după balul de absolvire, iar acum toate fetele vor să îmbrace rochia pe care ea a purtat-o în acea searăFoto – 123rf