S-au scris foarte multe despre ororile naziștilor, dar există mărturii ce încă nu sunt cunoscute publicului larg. Una dintre ele o are în centru pe Stanisława Leszczynska, o moașă din Polonia, care a fost prizonieră timp de doi ani la Auschwitz. Înainte să moară, ea a povestit această experiență într-o scrisoare:
„În cei 35 de ani de lucru ca moașă, am petrecut doi ani ca moașă-prizonier în lagărul de concentrare pentru femei în Auschwitz-Birkenau. Aici ajungeau o mulțime de femei însărcinate.
Am fost repartizată ca moașă pentru trei barăci separate, făcute din scânduri de lemn și găurite de șobolani. În fiecare baracă, erau trei nivele de paturi etajate, acoperite cu o saltea din fân, murdară de sânge și deșeuri umane. Era foarte aglomerat, iar femeile trebuiau să țină picioarele în afara patului sau să stea înghemuite pentru a avea loc în spațiul restrâns.
În mijlocul barăcii, se afla un cuptor de cărămidă. Acolo era locul unde nășteau femeile. Focul din cuptor ardea doar de câteva ori pe an, motiv pentru care era mai mereu foarte frig în aceste barăci. Nu existau antiseptice, nu aveam cu ce să le pansez rănile și nu existau medicamente. Tot ce aveam la dispoziție era o aspirină pe zi.
Îmi lua aproximativ 20 de minute pentru a putea aduce o găleată de apă și eram singura care le putea aduce apă mamei și nou-născutului, așa că spălarea scutecelor era foarte dificilă. Exista o ordine strictă împotriva părăsirii barăcii. De asemenea, deplasarea prin baracă era interzisă. Femeile spălau și uscau scutecele pe picioare. Uscarea în aer liber nu era permisă. Pentru nou-născuţi nu se primeau alimente, nici măcar o picătură de lapte. Până în mai 1943, toţi copiii născuţi în lagărul de concentrare de la Auschwitz au fost ucişi în cel mai brutal mod: erau înecati într-un butoi. Acest lucru era făcut de sora Klara şi sora Pfani.
În mai 1943 situaţia pentru unii copii s-a schimbat. Copii cu ochi albaştri şi păr blond au fost luați de la mamele lor și trimiși în Germania pentru a fi germanizați. Țipetele de disperare ale mamelor însoțeau fiecare transport de nou născuți. Copiii evrei încă erau înecați în cel mai brutal mod. Nu era nicio cale de a ascunde un copil evreu deoarece sorele Klara și Pfani observau îndeaproape mamele evreice în timpul nașterii. Nou-născutului i se tatua numărul mamei, apoi era înecat în butoiul cu apă și îl aruncau afară.
Viața altor copii era și mai rea: mureau de foame lent. Pielea lor devenea subțire și transparentă, mușchii, vasele de sânge și oasele se vedeau prin piele. Câteva sute de copii au fost trimisi în Germania sa creasca ca germanii; peste 1.500 au fost înecati de Klara şi Pfani şi mai mult de 1.000 de copii au murit din cauza frigului si foametei. Nu am avut niciodată oportunitatea de a prezenta acest raport la Departamentul de Sănătate. O fac acum în memoria acestora care nu a avut niciodată o şansă de a vorbi despre nedreptăţile suferite. Fac acest lucru în memoria mamelor şi copiilor lor.
În ciuda condiţiilor, toţi copiii născuţi în lagărul de concentrare au fost în viaţă şi erau sănătosi în momentul naşterii lor. Natura, în opoziţie cu ura, a luptat pentru drepturile lor cu încăpăţânare, găsind resurse incalculabile de a se opune întunericului. Natura este un „profesor“ de moașe. Ambele luptă pentru o viaţă sigură şi acest lucru oferă lumii cel mai minunat lucru imaginabil: zâmbetul unui copil”.
Stanislawa a murit, în anul 1974, nu înainte de a publica, în câteva pagini, experiența pe care a avut-o în maternitatea nazistă. Biserica Catolică a demarat procedura prin care moașa poloneză de la Auschwitz urmează să fie sanctificată.