Alex Done, câștigătorul concursului de debut al editurii Polirom, tocmai a publicat romanul „Downshifting”, un puzzle de povești în care se împletesc lumi diferite, de la publicitate și corporații, până la romii din Buzescu și… Mircea Eliade.
Ce te-a făcut să participi la concursul de debut Polirom? Romanul era gata sau aveai nevoie de un impuls pentru a-l finaliza?
Cazul meu e, cred, atipic. Terminasem romanul de vreo două luni și culmea, în loc ca asta să mă relaxeze, îmi dădea un ciudat sentiment de disconfort. Mă obișnuisem ca în fiecare dimineață să îmi fac o cafea și să mă apuc de scris. În ziua în care am terminat și ultima corectură mi-am dat seama că a cam venit vremea să il scot în lume, lucru la care nu prea mă gândisem până atunci. În afară de doi, trei prieteni foarte apropiați – printre care Mihai Păunescu, care la rândul lui are o carte în pregătire și care a avut o contribuție importantă la devenirea romanului prin mintea limpede și sugestiile făcute pentru care îi mulțumesc- cum spuneam, nu îl citise aproape nimeni. Alexandru Voicescu, de la Herg Benet a fost printre primii care au citit manuscrisul și l-a creditat cu șanse pentru concursul Polirom. Am trimis și am câștigat.
Cum a fost când ai aflat că ești câștigătorul? Cum te simți acum ca autor debutat?
Momentul în care am aflat că am câștigat, a fost firește, unul cu totul special. Doar că foarte repede mi-am dat seama că mă plasează într-o ciudată stare de contradicție cu mine însumi. Dintotdeauna am prejudecata cum că un pictor ( asta e defapt formația mea ) riscă să nu fie și un bun scriitor, valabil și invers. Într-o parte sau în alta m-am obișnuit să cred că lucrurile trebuie să scârțâie. Și uite cum peste noapte m-am trezit în situația asta pe care lucrez să o gestionez încercând să-mi înving o prejudecată.
Spune-ne cum s-a închegat povestea din Downshifting…
Aici lucrurile sunt chiar interesante. Adevărul e că nici eu nu știu. Am preferat un sfârșit deschis din instinct, cumva din dorință e a nu închide definitiv romanul. Tot materialul pe care îl am în sertar și mă refer aici la paginile tăiate, la altele care n-au fost niciodată integrate, la note, la schițe de situații pe care aș fi dorit să le folosesc dar care nu și-au mai găsit locul în carte, s-ar putea constitui într-o continuare. Se mai întâmplă să mă surprind imaginând o posibilă evoluție ulterioară a personajelor și a acțiunii, dar cumva neasumat ceea ce mă amuză și îmi oferă spațiu pentru a construi o plajă de situații insolite care cel mai probabil nu vor ajunge niciodată într-un manuscris.
La fel ca personajul principal al cărții, și tu ai lucrat în publicitate. Care este raportul realitate-ficțiune și cum e cu asemănările narator-personaj?
Într-adevăr, e o întrebare care nu poate fi evitată, deși cartea are un avertisment care spune ceva de genul ” Aceasta este o operă de ficțiune, orice asemănare cu … etc”. Cu toate astea, cititorul simte o nevoie firească să pătrundă resorturile intime, mai ales când e vorba de o carte scrisă la persoana întâi. Ce pot să spun este că asemănările biografice sunt relativ mici deși e drept, am lucrat în publicitate ca art director ( personajul meu principal fiind așa cum am spus copywriter ), în rest, este vorba de o operă de ficțiune. Cu toate astea, dacă ar fi să caut ceva ce într-adevăr mă reprezintă, m-aș opri la anumite trăsături de personaliate care cel mai probabil s-au insinuat în text. Cât despre downshifting că epicentru al cărții, aș spune că este mai degrabă o perdea de fum. Dorință mea a fost să scriu o carte care să sondeze dintr-un unghi cât mai personal ipostazele creației, cu entuziasmul, efortul, succesul, dar și eșecul sublimat, toate asumate într-o formulă care încearcă să se sustragă stereotipurilor și clișeelor. Mihai, eroul romanului își dorește să scrie o carte pe care nu va ajunge s-o scrie, cel puțin până la sfârșitul romanului, iar Andrei, absolvent de pictură murală, tânjește să picteze o biserică dar ajunge printr-o sarabandă de intâmpari să picteze palatul din comuna Buzescu al unui rrom foarte bogat. Și unul și celălalt au câte un obiectiv clar și precis, dar așa cum de multe ori se întâmplă, viață îi aruncă într-un derapaj pe parcursul căruia fiecare în felul lui încearcă să își găsească un punct de sprijin.
Trecerea de la o carieră în advertising și multinaționale la cea de scriitor este pentru tine o formă de downshifting?
Cred că la un moment dat apare clipa în care spui stop. La mine a venit acum vreo opt ani. Poate că acum o văd că pe o formă de downshifting, cu certitudine atunci nu. Am părăsit birourile pentru că mi se oferea oprotunitatea să câștig mai bine că freelancer. Totuși factorul determinant atunci ca și acum a fost timpul. Cu problema asta se confruntă Mihai, dar cred și nouăzeci la sută dintre cei care lucrează în corporații și nu numai. Și ar mai fi și al doilea aspect, adică să reușești ca până la urmă să te ocupi de ceea ce te interesează cu adevărat. În legătură cu asta aș deschide o mică paranteză. Am remarcat cu câtă frenezie se vorbește în media despre pasiuni. S-a ajuns la o isterie, toată lumea e pasionată de ceva: de gătit, de fotografie, de fitness, de proiectele outstanding de la job, de călătorii exotice, de shopping, etc., etc. Privind în jur, în cercul meu de prieteni cei mai mulți au schimbat la un moment dat direcția spre o formulă creativă, fie că e vorba de artă, film, literatură. Până la urmă, cine știe, poate că nu e decât o chestiune de maturizare.
Cât de importantă crezi că este promovarea în literatură (și în artă, în general)?
Cred că e vitală. Credeam înainte cred și acum. O carte e un produs, chiar dacă asta la prima citire a formulării, poate revolta. Într-o piață invadată de mii de titluri șansa de a ieși din mulțime fără promovare e aproape inexistentă. Dar e bine de spus că și promovarea poate să fie ineficientă dacă nu are în spate o strategie, dacă se poate cât mai creativă. Asta cred că le lipsese defapt în clipă asta multor edituri. E drept că prin comparație cu publicitatea de brand, piața cărții nu are cum să absoarbă la fel de multe resurse și de aici și neajunsurile. Pentru a investi într-un autor e nevoie de buget iar bugetele editurilor sunt în general calibrate la estimări de vânzare nu tocmai optimiste, mă refer la autorii români. Cu toate astea, vreau să le mulțumesc celor de la Polirom, care s-au arătat foarte deschiși în a compatibiliza experiența lor de marketing de carte cu experiența mea de agenție. Avem o colaborare pe care o doresc oricărui scriitor cu editura la care publică. Cred că e vorba și de chimie, iar eu am avut norocul ca și din punctul asta de vedere să se lege nesperat de bine lucrurile.
În cartea ta se împletesc mai multe povești și personaje fascinante – printre care țiganul care l-a cunoscut pe Mircea Eliade. De unde ți-ai găsit inspirația pentru acest filon al cărții?
În general un scriitor lucrează cu surse. E mă sustrag cumva regulii, pentru că lucrez în mare măsură cu imaginația iar apoi recurg la surse. E ca un puzzle care își caută singur logica. Printr-un complex de asocieri ajung la concluzia că acțiunea ar trebui să se dezvolte într-o anumită direcție și încerc să orientez lucrurile într-acolo. Pe parcursul redactării cărții nu mi s-a întâmplat decât poate doar în câteva rânduri să preiau elemente din lumea exterioară și să le metamorfozez. În rest e mai degrabă un proces de lucru foarte intim în care concura imaginația, instinctul, intuiția și logica. În ce-l privește pe Mircea Eliade și eu ca și mulți alți adolescenți din generația mea am fost la vremea respectivă fascinat de anvergura personalității lui, așa că aș putea spune că s-a insinuat singur în carte. Cât despre Fane Pungă, un rrom bogat din Buzescu care vrea să își picteze palatul cu scene din lumea de dincolo, l-am extras cumva din alt proiect literar. Voiam să scriu o carte despre prima statuie vivanta stradala din lume care vroiam să fie un rrom român fugit în state. Începusem deja o sumară documentare a ideii în paralel cu lucrul la ”Downshifting”, când mi-am dat seama că ar fi putea fi un element de surpriză – un rrom roman care ajunge sa faca pe statuia vivanta in Chicago si asa sa-l intalneasca pe Mircea Eliade – care s-ar potrivi foarte bine în roman, așa că am hotărât să îl preiau și să-l integrez. De aici și evoluția întregii acțiunii care la un moment dat se mută în comună Buzescu.
De ce și pentru cine scrii?
Poate că o să par putin narcisist dacă o să spun că în primul rând scriu pentru mine. Numai că mă refer doar la proces. Scrisul e o experiență fascinantă. Cred că cel mai important lucru în artă este experiența creației în sine, care reușește să desfășoare în față ta un univers întreg. Țin să spun că din punctul meu de vedere experiența unui cioban care își incrustează fluierul la stâna e comparabilă cu cea a unui mare artist cult, să spunem așa. Așadar cred că arta trebuie asumată întâi ca experiență. După care, sigur, apar judecăți de valoare, exigențe, filtre, se stabilește o relație cu un public. Toate sunt însă un cu totul alt capitol, fără îndoială la fel de important și el. Așadar scriu pentru mine în clipă în care scriu, iar în momentul în care am închis pagina de Word, ce am scris le este dedicat celorlalți. Un paradox, nu?
Ultima modificare martie 3, 2021 10:40 am