Nu am amintiri tonice despre prima mea zi de şcoală. Nici nu sunt unul dintre acei copii care abia aşteptau să vină şcoala, ca să se îmbrace în uniformă şi să care un ghiozdan... Deşi s-a petrecut pe timpul comunismului, copilăria e încă o perioadă pe care o regret. Nu am fost deloc bucuroasă la ideea de a renunţa la cărţile, aventurile şi prieteniile copilăriei. Știam deja să citesc când am mers la şcoală, la 6 ani, şi aveam impresia că aventurile de capă şi spadă şi poveştile cu indieni ale lui Karl May mă vor ţine ocupată până la pensie. Pe atunci, grădina bunicii mele era o adevărată junglă, pe unde mişunau suficiente animăluţe cât să populezi un mic atlas de zoologie locală: iepurii nesătui ai vecinilor, găini, ulii, şerpi, şopârle, brotăcei de copac, arici, veveriţe şi evident, câinele şi pisicile casei. La vârsta de 6 ani nu ştiam ce e acela un medic veterinar, dar ştiam că vreau să pansez pisicile atunci când voi fi mare. Drept urmare, îmi petreceam mare parte a zilei fugind după pisici cu capătul unui sul de hârtie igienică într-o mână. Deşi nobile, intenţiile mele aveau adesea rezultate nefaste, care o aduceau la exasperare pe bunica: trebuia să ţină sulurile de hârtie igienică sub cheie, iar pe mine în raza ei vizuală, deoarece chiar şi fără hârtie, mă ţineam după pisici şi mă încăpăţânam să le ţin de coadă, crezând că asta le tratează. Sătule la un moment dat, bietele animale zgâriau şi o luau la sănătoasa. Fundiţe, ştrampi şi teme de acasăÎntr-o bună zi, mama a adus acasă două ghemotoace de tul cu elastic, iar coafura mea "sauvage" a fost luată la scărmănat, pieptănată şi supusă în două codiţe laterale. Astfel am aflat la ce serveau ghemotoacele (fundele) de tul. Nu am fost mulţumită de rezultat. Nu am înţeles de ce brusc lumea se agita în jurul meu şi mi se cumăprau haine urâţele în care eram silită să defilez, în magazin şi acasă. Ulterior, când mama m-a luat cu ea să mă înscrie în clasa întâi, am întrebat-o foarte serios, văzând zidurile cu sârmă ghimpată ale şcolii, pe cine mergem să vizităm la închisoare. Ba, la un moment dat, când am văzut-o pe doamna învăţătoare, o femeie ca un sergent major, am suspectat că eu sunt cea care va fi trimisă la "închisoare". În prima zi de şcoală, îmbrăcată în uniformă, cu mary-janes din lac în picioare şi cu ştrampi albi groşi care îmi dădeau mâncărimi incredibile, m-am ţinut după mama până la careu. Mi s-a trântit în braţe un buchet de flori cât mine de mare şi mi s-a spus să îl dau sergentului major când intrăm în clase. În clasă, singură printre alţi 41 de copii gălăgioşi şi care păreau fericiţi să se afle acolo, mă simţeam abandonată. Mama plecase la serviciu, iar eu trebuia să aştept câteva ore bune în vacarm ca să fiu luată acasă. Am decis pe loc că doamna învăţătoare e o nesuferită şi că e mai bine să n-o superi fiindcă ţipă ca o sirenă de vapor. Dar, pentru că nu era cu mult diferită de educatoarele de la grădiniţă, am ştiut că o să mă descurc. Spre disperarea mea, am constatat că din acea zi încolo, a trebuit să fac mereu ce răcneau alţii şi că brusc totul era o chestiune de supravieţuire şi de navigare prin viaţă fără a lua prea multe rigle la palmă şi palme peste cap (înainte de Revoluţie, bătaia şi umilirea cu public erau metode pedagogice extrem de populare şi nu garantez că lucrurile s-au schimbat mult de atunci). Cel mai traumatizant era momentul trezirii de dimineaţă, la 6, când mama deschidea uşa sufrageriei, unde dormeam eu, iar din bucătărie răzbătea necruţător sunetul melodiei "The Final Countdown" de la Europe, melodie care pentru mine suna a numărătoare inversă înainte de execuţie şi care avea ghinionul să fie melodia de început de program de la Radio România Actualităţi. Nu am o amintire plăcută legată de prima zi de şcoală pentru că a marcat sfârşitul brusc şi brutal al unei perioade în care totul era bine, fermecat şi plin de posibilităţi. La şcoală m-am dus cu oroare până în clasa a XI-a, când în final m-am aflat acolo unde trebuia să fiu la final. Citeşte continuarea pe pagina următoare.Dacă episodul "şcoala" s-ar da în reluareDacă aş fi mamă acum sau în viitorul apropiat, aş proceda precum Dana Războiu. M-aş muta în altă ţară, de preferat Finlanda, şi mi-aş da copilul la şcoală acolo. Oriunde altundeva în Europa civilizată, copiii se bucură de educaţie şi instrucţie gratuite şi mai ales utile. Este adevărat că am învăţat multe în şcoală. Nu mă pot folosi de nimic din ce am învăţat. Rezolvarea inegalităţii Cauchy-Buniakowski-Schwarz cu ochii închişi sau faptul că ştiu ce reacţii au loc în timpul fisiunii uraniului nu mă fac nici mai fericită, nici mai atractivă pentru angajatori. După 12 ani de şcoală şi nenumărate premii şi diplome mă simţem mai nepregătită pentru viaţă decât eram în prima zi de şcoală. Că sistemul nostru de învăţământ nu ne dă nimic folositor e una, dar în cadrul lui ni se şi răpesc multe: creativitatea este înlocuită cu obedienţa şi nevoia de a imita, independenţa este pedepsită şi înlocuită cu dependenţa, iar deprinderea de a visa la lucruri măreţe ni se retează din scurt ca fiind ceva nociv. Privind în urmă, sunt bucuroasă că Einstein nu a fost român şi nu a mers la şcoală aici. Precis ar fi fost lăsat repetent în mod sistematic şi declarat complet idiot. Apropo de asta, colegii mei care rămâneau corijenţi constant în şcoală sunt acum oameni de afaceri prosperi. Ca să nu par total dezarmantă, iată câteva sfaturi de om păţit pentru mămicile care acum trec prin emoţiile începutului de şcoală cu prichindeii lor! 1. Nu vă luaţi după modă şi nu vă daţi copilul la cea mai dorită clasă. Daţi-l acolo unde doreşte el să meargă, chiar dacă e o direcţie care nu vă sună vouă bine. Dacă cel mic vrea la arte sau muzică, daţi-l la arte sau muzică, nu vă încăpăţânaţi să faceţi informatician din el.2. Alegeţi limbi străine rare pentru el, şi eventual trimiteţi-l la un curs de limbă străină extraşcolar. Azi cei mici prind engleza din zbor din filme şi de pe net, de franceză nu mai e nimeni impresionat, iar germana rămâne singura pentru care merită să optezi în cadrul şcolii. Cu cât mai devreme te apuci de ea, cu atât va fi mai uşor de învăţat. Dacă faceţi parte dintr-o etnie, învăţaţi-vă copilul limba dumneavoastră, dar şi limba română. Nu vă speriaţi că nu va face faţă. 3. Èšineţi minte că sistemul nu oferă orientare profesională şi că tot ceea ce puteţi face, ca părinţi, este să vă cunoaşteţi copilul, să îl încurajaţi să îşi folosească potenţialul şi să îi fiţi mereu aliaţi, nu adversari suplimentari.Foto: Shutterstock