Nu am amintiri tonice despre prima mea zi de şcoală. Nici nu sunt unul dintre acei copii care abia aşteptau să vină şcoala, ca să se îmbrace în uniformă şi să care un ghiozdan…
Deşi s-a petrecut pe timpul comunismului, copilăria e încă o perioadă pe care o regret. Nu am fost deloc bucuroasă la ideea de a renunţa la cărţile, aventurile şi prieteniile copilăriei. Știam deja să citesc când am mers la şcoală, la 6 ani, şi aveam impresia că aventurile de capă şi spadă şi poveştile cu indieni ale lui Karl May mă vor ţine ocupată până la pensie.
Pe atunci, grădina bunicii mele era o adevărată junglă, pe unde mişunau suficiente animăluţe cât să populezi un mic atlas de zoologie locală: iepurii nesătui ai vecinilor, găini, ulii, şerpi, şopârle, brotăcei de copac, arici, veveriţe şi evident, câinele şi pisicile casei.
La vârsta de 6 ani nu ştiam ce e acela un medic veterinar, dar ştiam că vreau să pansez pisicile atunci când voi fi mare. Drept urmare, îmi petreceam mare parte a zilei fugind după pisici cu capătul unui sul de hârtie igienică într-o mână.
Deşi nobile, intenţiile mele aveau adesea rezultate nefaste, care o aduceau la exasperare pe bunica: trebuia să ţină sulurile de hârtie igienică sub cheie, iar pe mine în raza ei vizuală, deoarece chiar şi fără hârtie, mă ţineam după pisici şi mă încăpăţânam să le ţin de coadă, crezând că asta le tratează. Sătule la un moment dat, bietele animale zgâriau şi o luau la sănătoasa.
Într-o bună zi, mama a adus acasă două ghemotoace de tul cu elastic, iar coafura mea „sauvage” a fost luată la scărmănat, pieptănată şi supusă în două codiţe laterale. Astfel am aflat la ce serveau ghemotoacele (fundele) de tul. Nu am fost mulţumită de rezultat.
Nu am înţeles de ce brusc lumea se agita în jurul meu şi mi se cumăprau haine urâţele în care eram silită să defilez, în magazin şi acasă. Ulterior, când mama m-a luat cu ea să mă înscrie în clasa întâi, am întrebat-o foarte serios, văzând zidurile cu sârmă ghimpată ale şcolii, pe cine mergem să vizităm la închisoare. Ba, la un moment dat, când am văzut-o pe doamna învăţătoare, o femeie ca un sergent major, am suspectat că eu sunt cea care va fi trimisă la „închisoare”.
În prima zi de şcoală, îmbrăcată în uniformă, cu mary-janes din lac în picioare şi cu ştrampi albi groşi care îmi dădeau mâncărimi incredibile, m-am ţinut după mama până la careu. Mi s-a trântit în braţe un buchet de flori cât mine de mare şi mi s-a spus să îl dau sergentului major când intrăm în clase.
În clasă, singură printre alţi 41 de copii gălăgioşi şi care păreau fericiţi să se afle acolo, mă simţeam abandonată. Mama plecase la serviciu, iar eu trebuia să aştept câteva ore bune în vacarm ca să fiu luată acasă.
Am decis pe loc că doamna învăţătoare e o nesuferită şi că e mai bine să n-o superi fiindcă ţipă ca o sirenă de vapor. Dar, pentru că nu era cu mult diferită de educatoarele de la grădiniţă, am ştiut că o să mă descurc. Spre disperarea mea, am constatat că din acea zi încolo, a trebuit să fac mereu ce răcneau alţii şi că brusc totul era o chestiune de supravieţuire şi de navigare prin viaţă fără a lua prea multe rigle la palmă şi palme peste cap (înainte de Revoluţie, bătaia şi umilirea cu public erau metode pedagogice extrem de populare şi nu garantez că lucrurile s-au schimbat mult de atunci).
Cel mai traumatizant era momentul trezirii de dimineaţă, la 6, când mama deschidea uşa sufrageriei, unde dormeam eu, iar din bucătărie răzbătea necruţător sunetul melodiei „The Final Countdown” de la Europe, melodie care pentru mine suna a numărătoare inversă înainte de execuţie şi care avea ghinionul să fie melodia de început de program de la Radio România Actualităţi.
Nu am o amintire plăcută legată de prima zi de şcoală pentru că a marcat sfârşitul brusc şi brutal al unei perioade în care totul era bine, fermecat şi plin de posibilităţi. La şcoală m-am dus cu oroare până în clasa a XI-a, când în final m-am aflat acolo unde trebuia să fiu la final.