De ce poartă femeile-n poşetă atâtea lucruri ciudate e un mister nu doar pentru lumea din jur. E un mister chiar şi pentru ele însele. Dacă poşetele ar vorbi, ar fi o gălăgie…
de nu s-ar mai înţelege om cu persoană. S-ar auzi numai scâncete, numai nedumeriri, numai strigăte de ajutor, numai rugăminţi: „Oare de ce port în mine o şurubelniţă şi o cheie franceză?”, „Nu mai suport să car 16 rujuri, dintre care unul singur a fost folosit, de trei ori, acum opt ani!”, „Cu ce-oi fi greşit să am buzunarele burduşite cu trei perechi de chei de la aceeaşi casă?”, „Azi am împlinit al patrulea flacon de Colebil. Ar trebui să sărbătoresc printr-o petrecere cu pastile. Să mai chem câteva poşete-prietene şi să ne pastilăm cu Colebil până ne pierdem minţile”.
Sunt absolut sigură că poşetele trăiesc adevărate drame, din cauza haosului pe care-l găzduiesc înăuntrul lor.
Că cele mari şi încăpătoare, cu aspect supraponderal, le invidiază pe cele mici şi suple până la punctul la care, dac-ar putea, le-ar da în cap.
Citeşte continuarea pe Jurnalul roz de Cazarmă al Simonei Tache!