Şi sunt convins că există o mulţime de bărbaţi care gândesc ca mine. Da, ştiu, o să ziceţi că aberez, că e o imensă ipocrizie şi că noi, masculii, imediat ce vedem un decolteu…
… din care se revarsă o cascadă desilicon, suntem mai ceva decât un trib de canibali căruia îi trece prin faţă un colonialist englez dolofan.
Nu, nu e ipocrizie, ci, eventual, o banală perspectivă eco şi alternativă asupra trupului femeii. Am avut doar o singură dată ocazia, căci plăcere n-aş putea să-i spun, să pun mâna pe o pereche de astfel de podoabe artificiale şi senzaţia a fost suficient de neplăcută încât să mă determine să evit ulterior genul acesta de experienţe.
E ca şi cum ai muşca dintr-o chiflă plină de aditivi de la un fast food. Simţi cum toată pufoşenia aia apetisantă nu e decât un fals, o iluzie dospită artificial, ca o reclamă neconfirmată de calităţile produsului. Bărbaţii care apreciază sutienele cu conţinut ridicat de silicon sunt, din câte îmi dau seama, genul de tipi pasionaţi, simultan, de gadgeturi, pornografie şi fast food.
Asta pentru că, sexual vorbind, a te bucura de astfel de sâni, în care dârdâie gelatinos nişte punguţe etanşe de ultimă generaţie, e ca şi cum ai considera că cina ideală e formată dintr-un hamburger gonflat, mâncat deasupra unei tastaturi. Ceea ce face ca o femeie cu bust format din două jumătăţi de mingi de cauciuc să semene la pat cu un junk-food sexual.
Mă şi mir că feministele nu-şi pun problema să militeze contra siliconării. Căci, pe de o parte, condamnă toată ziua transformarea femeii în obiect sexual dar, pe de altă parte, femeia însăşi se transformă de bună voie şi nesilită de nimeni într-o păpuşică plastifiată, de relativ unică folosinţă, dispusă să fie consumată rapid, cu aceeaşi pasiune cu care actorii din filmele porno îşi devorează partenerele.
Şi dacă tot am pus degetul pe filmele porno, cu siguranţă că prototipul siliconatei de succes provine de aici. Toată această industrializare a dorinţei care modelează imaginarul sexual din ultimele decenii ne-a mobilat fantasmele cu tone de stereotipuri. Printre ele şi ăsta al sânilor cât Casa Poporului.
Fetelor, relaxaţi-vă, nu e chiar aşa! Sânul mare nu trebuie să fie pe lista voastră de priorităţi. Dacă el există de la natură, nu e rău deloc, dar dacă nu e, nu-i cine ştie ce problemă. Sigur, depinde şi de ce vrei să faci cu nişte podoabe siliconate: dacă vrei să obţii atenţia şi banii unui om de afaceri prosper, la andropauză, pe care îţi propui să-l extragi din ecuaţia nefericirii sale casnice, atunci da, e-n regulă, dar, hai să fim serioşi, chestia asta e doar o afacere sexuală.
E o investiţie în care silicoanele înseamnă un fel de mijloc fix, trecut în contabilitatea firmei. Dacă însă vrei să te iubească un bărbat normal, genul căruia îi trece prin cap să facă copii cu tine, să-ţi povestească ce-a mai citit şi să-ţi gătească câte-o cină romantică la răstimpuri, atunci siliconul e o eroare.
Şi asta nu neapărat pentru că mângâierea unor pungi cu gel poate fi ceva neplăcut, ci pentru că există riscul de a trece drept un gadget sexual. Iar băieţii mici şi mari sunt mereu în căutare de jucării noi: cu mai multe butoane, cu touchsceen mai mare… Şi ştiţi şi voi, fetelor, de fiecare dată când apare câte-un model nou versiunile vechi ajung pe fundul sertarelor, părăsite pentru totdeauna.
Foto: Shutterstock