Deşi nu suntem cunoscuţi ca popor de războinici, Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă, este unul dintre cei mai cinstiţi sfinţi din calendarul ortodox, la care apelează mulţi dintre noi.
În tradiţia populară, sărbătoarea din data de 23 aprilie este cunoscută sub numele de Sân-George. În panteonul românesc necreştin, Sfântul Gehorghe este asemănat Cavalerului Trac, fiind un sfânt al reînnoirii, al victoriei vieţii asupra îngheţului iernii, al vegetaţiei şi al animalelor.
Se spune că, atunci când se aud primele broaşte, Sân-George ia cheile naturii de la Sâmedru (Sfântul Dumitru) şi deschide drumul noii vieţi. El este considerat Cap mare de primăvară, înverzitorul întregii naturi şi închizătorul anotimpului friguros. Toamna, Sâmedru ia cheile înapoi şi aşterne frigul peste natură.
Sărbătoarea sa deschizând anul pastoral, Sfântul Gheorghe este un sfânt al păstorilor şi al turmelor şi este reprezentat adesea ca un războinic tânăr, călare.
În ajunul zilei de 23 aprilie, fetele de măritat privesc într-o cofă cu apă, fiindcă se spune că în ajun de Sân-George îşi pot zări ursitul astfel.
În dimineaţa de 23 aprilie, bărbaţii pun ghirlande din flori galbene (numite calce) pe brazde săpate pătrat şi pe uşile grajdurilor, hambarelor, caselor, dar şi pe morminte, pentru ca strigoii să nu se atingă de odihna morţilor şi de belşugul viilor.
Fetele din sate îndeplinesc un ritual magic în dimineaţa de Sân-George, mergând în pădure când roua abia s-a aşternut, culegând mătrăgună şi năvalnic pe care le ascund mai apoi în podul casei, pentru a feri gospodăria de vrăji şi a atrage peţitori bogaţi.
Flăcăii caută iarba fiarelor, care deschide toate lacătele şi care le conferă puteri miraculoase, printre care se numără şi puterea de a vedea comorile ascunse.
Tinerii se ating pe ascuns cu urzici pe mâini, fiindcă se crede că acest lucru îi va „iuţi”, făcându-i mai ageri şi mai harnici.
Nimeni nu are voie să doarmă în această zi, deoarece se spune că va fi încet şi adormit tot anul.