Pentru Gina, amintirile din copilarie sunt legate de tratamente, de teamă şi de ideea de a fi altfel decât cei din jur. Din fericire, acum poate privi trecutul zâmbind.
„Am 21 de ani şi înca duc în spate povara amintirilor din copilarie. La vârsta de 7 ani, a început aventura mea cu viaţa, din pacate, prin spitale.
Sa vezi şi sa nu crezi…
La vremea aceea, au aparut primele semne de boala. Stând la masa, aşteptând ca mama sa-mi dea sa manânc, observam şi povesteam de îndata cum sare lingura, cum se învârtea scaunul cu mine, cum furculiţa şi farfuria plecau împreuna la plimbare. Poate parea ceva firesc pentru imaginaţia unui copil la cea vârsta, dar şi bizar.
Nimic din tot ce mi se întâmpla nu era rodul imaginaţiei unui copil dornic de atenţie. Aveam sa aflu, mai târziu, ca era o boala. Dupa nenumarate insistenţe ale mamei mele la medicul de familie, am primit, în final, o trimitere la Institutul Parhon din Bucureşti. Acolo, am fost supusa la numeroase serii de analize care au condus catre un diagnostic destul de grav. Glanda hipofiza nu funcţiona normal, iar previziunile medicilor se îndreptau catre o afecţiune genetica, numita nanism hipofizar, de care sufera şi mama. Iniţial, mi s-a recomandat un tratament ce trebuia urmat 6 luni. Daca nu avea rezultatele scontate, urma sa fiu supusa unei intervenţii chirurgicale pe creier, în Franţa. Numai ca, dupa doua luni, situaţia mea era îmbucuratoare şi organismul a raspuns la tratament. Din pacate, ceea ce parea a fi un parcurs benefic era de fapt liniştea dinaintea furtunii. Diagnosticul de nanism hipofizar s-a confirmat.
Un medic bun îţi reda viaţa
Am fost transferata la alt specialist, un om deosebit, un adevarat profesionist care, din nefericire, nu se mai afla printre noi. Nu am cuvinte sa-i mulţumesc pentru ce a facut pentru mine. Este vorba despre prof. dr. Mircea Popa. Datorita domniei sale sunt azi sanatoasa. La fiecare control ma încuraja sa îl urmez în cariera medicala. I-am urmat sfatul, iar azi studiez la o şcoala de asistenţi medicali generalişti. Atunci însa am trecut printr-o perioada de chin.
Tratamentul cu hormoni de creştere nu e o bucurie, mai ales daca e urmat de un copil de clasa a II-a, pâna într-a V-a. Din 3 în 3 luni mergeam la control şi faceam un nou set de analize. La începutul tratamentului masuram doar 90 cm! Eram atât de mica faţa de ceilalţi copii! Acum însa ma pot mândri ca sunt mai înalta ca mama cu 18 cm, la cei 153 cm ai mei. Sunt miniona, iar tocurile ma ajuta şi sunt mândra de mine.”