─ Nu mi-a mai rămas nimeni din familie, iar doctorul spune că nu mi-a mai rămas mult timp, a continuat ea.
În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit. În următoarele două ore am condus prin oraș. Mi-a arătat clădirea unde odată a lucrat ca operator de lift, am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți, am ajuns în fața unui magazin de mobilă, unde odată fusese o sală de bal pe care ea o frecventa în tinerețe.
Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere. Când s-a arătat prima rază de Soare la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
Am condus în tăcere tot restul drumului, până am ajuns la adresa pe care mi-o dăduse. Era o clădire mică și simplă, iar doi bărbați solizi s-au îndreptat spre taxi imediat ce am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Bătrâna fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.
─ Cât vă datorez?, m-a întrebat ea, în timp ce își căuta portofelul.
─ Nimic, i-am răspuns scurt.
─ Dar și dumneavoastră trebuie să vă întrețineți, insista ea.
─ Nu vă faceți griji, o să am și alți clienți, i-am răspuns eu. Fără să mă gândesc, m-am aplecat și am îmbrățișat-o pe bătrânică. Ea m-a strâns cu putere.
─ Mi-ai adus un moment de bucurie și pentru asta îți mulțumesc din toată inima, a spus ea zâmbind.
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții. Nu am mai luat niciun alt client în ziua aceea. Am condus pierdut în gânduri… Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura? Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec ?
Uitându-mă în urmă nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață”.