– Îmi place bretonul tău. Îmi aduce aminte de valurile mării.
În spatele doamnei era un puști, poate de liceu. Avea câteva manuale și culegeri în mână. Bătrânica îl observă, se întoarce spre el și îi spune să pună cărțile pe tejghea.
Tânărul e confuz. Femeia îi spune că ea îi va cumpăra cărțile. Băiatul se albește la față. Nu poate să accepte asta. Sunt cărți foarte scumpe.
Cu mâinile ei îmbătrânite îi ia cărțile din mână, le pune în fața mea și îmi spune cu seriozitate să le pun pe bonul ei.
Puștiul a rămas cu gura căscată, nu mai putea spune nimic. A luat-o în brațe pe bătrânică. Ea îi spune:
– Ai nevoie de ciocolată!
A luat repede de pe tejghea câteva batoane de ciocolată pe care le aveam la vânzare și mi le-a dat să le scanez. Băiatul tot întreabă de ce.
Am lacrimi în ochi. Băiatul tot îi mulțumește. Eu nu pot să spun nimic, pentru că aproape mă ia plânsul. La un moment dat ne spune:
– E important să fii bun! Nu poți să îți dai seama de câte ori ai rănit pe cineva fără voia ta. E ușor să rănești fără să vrei. Dar, poți să alegi să fii bun. Fiți și voi buni!
Băiatul își ia cărțile și iese din librărie. Eu îi spun bătrânei ce gest frumoas a făcut.
– Băiatul meu este un drogat, trăiește pe străzi. Nu știu unde am greșit. M-am uitat la băiatul ăsta și mâ gândesc la ce bărbat ar fi putut ajunge fiul meu dacă cineva ar fi ales să fie bun la momentul potrivit.
Nu știu ce să mai zic. Îi întind sacoșa cu cărți.
– Mi-aș fi dorit să am și un breton ca al tău, dar părul meu e prea creț – mi-a zis și a ieșit.”