I-am răspuns repede că sunt mama ei. Nu sunt prima ei mamă, dar sunt o mamă foarte adevărată. Și sunt mama ei acum. M-a luat în brațe plângând.
Alina nu și-a uitat mama. Vorbim despre mama ei, i-am pus poze cu ea în camera ei. Mi-e greu să mă uit la pozele acelea. Mă simt tristă, ca o intrusă.
Într-o zi, după ce am luat-o de la grădiniță mi-a spus că nu credea că o să mai aibă o mami vreodată. I-am răspuns că nici eu nu credeam că o să am o fiică. M-a copleșit cu săruturi pe obraz.
Nu-mi pare rău că nu am văzut-o când s-a născut, când era un boț de carne roz cu câteva fire de păr pe capul acela perfect. Nu-mi pare rău ca n-am fost alături de ea când i-au ieșit primii dințișori.
Acum știu tot ce se poate despre ea. Îi plac sendvișurile cu cașcaval și macaroanele cu brânză. Are un prieten imaginar și nu-i mai place sclipiciul pentru că e de bebeluși.
Dacă totul va fi bine, am să o ascult vorbind de primul ei sărut, am să o văd la facultate și voi sta alături de ea când își va ține în brațe primul copil.”