Când m-am întors din Elveţia, unde petrecusem 10 zile minunate, mi-am zis: nu mai pupi tu pe-aici prea curând. Se întâmpla în 2002. Dar probabil că bunul Dumnezeu…
… s-a înduioşat aşa de tare de mutra mea pleoştită, încât m-a „trimis” în ţara caşcavalului aproape an de an.
În 2009, am stat chiar două luni, fiindcă am câştigat o bursă literară oferită de Fundaţia Sulzberg, la Winterthur, la Villa Strauli. Care-i chiar o vilă (în cartierul rezidenţial din centrul oraşului), cu propria-i grădină, dar şi cu un parc mare în faţă, la capătul căruia se iţeşte unul dintre cele şase muzee ale urbei. În respectivul imobil am primit cel mai frumos apartament (mai erau încă două), „dotat” cu dormitor, sufragerie/cameră de lucru, bucătărie (echipată complet, inclusiv cu instinctor), baie şi, mai ales, o terasă uriaşă, umbrită de un brad cât cinci etaje. Iar ca visul să fie complet, bursa prevedea şi o sumă de franci, suficientă cât să-mi cumpăr nu doar cărţi, ci şi albume de artă.
Păi când totul era perfect, fără cusur, cu linişte, cu frumuseţe de jur-împrejur, cu bani şi confort, la ce altceva mă puteam gândi dacă nu la moarte? Acolo, pe terasa cu parfum de răşină şi de Elveţie, cu cafeaua aromată ori cu un pahar de vin alături, în tihnă, pe îndelete, mă bucuram că sunt viu ca să pot scrie despre moarte. Despre cea care pune, din când în când, reflectoarele pe viaţă şi te ajută să (re)vezi într-o altfel întâmplări, oameni, ba chiar lucruri pe lângă care ai cam trecut orbeşte. Despre cea care nu e decât o mână care te trece – deseori, graţios – de aici, Dincolo. Despre… Moartea parafină.
Foto: PR