Miruna Berescu: “Producătorul face orice este nevoie”

„Meda sau partea mai puțin fericită a lucrurilor” (regia: Emanuel Pârvu) a avut premiera la sfârșitul lui noiembrie. Care este povestea filmului ne spune Miruna Berescu, producător și director artistic al festivalului Anonimul.

Cum a apărut ideea care stă la baza filmului „Meda sau partea mai puţin fericită a lucrurilor” şi cum s-a dezvoltat proiectul?
Filmul acesta era de multi ani in capul regizorului Emanuel Parvu, apoi in laptopul lui si, dupa filmarile de anul trecut din martie, el va ajunge in cinematografe, adica la public, de vineri, 24 noiembrie.

Ce a însemnat pentru ţine partea de producţie a acestui film?
Pentru un film care a inceput fara niciun buget, oricat de straniu poate parea asta, producatorul face orice este nevoie- a trebuit in primul rand sa ma asigur ca avem minimum de buget pentru a putea filma. Oricat de multi prieteni ai, oricata lume te ajuta pentru ca vede si simte pasiunea, filmul costa. In tot timpul asta in care ma straduiam sa adun bani, invatam din mers cum ”se face”, organizam, discutam- cred ca cel mai mult timp l-am castigat discutand cu regizorul si cu colegii din echipa. Iar partea pe care o tin iarasi foarte bine minte a fost trezitul la 4 dimineata multe zile la rand.

Care au fost cele mai dificile momente de la filmări? Povesteşte-ne puţin ce s-a întâmplat behind the scenes.
Momente dificile au fost multe, noi eram toti la inceput, filmul trebuia facut cu minimum de buget, eram cu toata echipa in deplasare in varf de munte unde nici masinile nu puteau urca, noroiul era cat cizma, frigul frig si regizorul tinea foarte mult sa filmeze la rasaritul soarelui… iti mai spun? Dar cumva, inca din timpul filmarii, simteam ca merita. Acum o si stim.

Regizorul Emanuel Pârvu este şi soţul tău, cum aţi lucrat împreună la acest film?
Inainte de aceasta experienta, as fi spus ca nu e cel mai intelept lucru sa aduci munca in familie, pe atunci gandeam ca este normal sa ne ajutam, sa stim unul despre proiectele si meseria celuilalt si sa intervenim cand si daca e cazul. Cumva, insa, in cazul lui Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor, munca impreuna a venit neanuntata  asa s-a intamplat. Am crezut in scenariu, am crezut in talentul lui Emanuel Parvu, asta cu siguranta, insa cred ca a contat si faptul ca sunt teme in acest film extrem de sensibile pentru mine- ma preocupa, intens si activ, soarta copiilor abuzati: in familie, in orfelinate, in familii adoptive, de saracie, de sistem, de nepasare si indiferenta.

Cui se adresează filmul, în contextul în care cinematografia românească pare că vizează mai mult festivalurile internaţionale şi mai puţin spectactorii „obişnuiţi”?
Stiind lucrurile din interior, inca de cand Meda… era doar un scenariu, pot sa spun ca scenariul acesta si apoi filmul a fost facut cu multi ”ma crede omul din sala de cinema?”, ”ajung oare sa-l fac pe om sa simta asta?”. As fi ipocrita sa spun ca nu ne-am dorit, noi cei din jurul filmului, un tip de recunoastere si de deschidere internationala care vine odata cu prezenta la un festival de marimea Festivalului de la Sarajevo, unde am avut premiera. Cele doua premii, pentru Serban Pavlu- care face un rol absolut remarcabil jucandu-l pe Doru, cel mereu cu un pas in urma si pentru Emanuel Parvu- premiul pentru regie castigat in fata unor regizori experimentati, ca Semih Kapanoglu, de pilda, au fost un bonus.

Am înţeles că veţi derula şi o campanie de informare despre asistenţa maternală în România… Ce va propuneti cu aceasta campanie?
Subiectul copiilor care sunt obligati sa creasca fara afectiune in orfelinate sau, mai rau, in propriile familii este unul foarte sensibil pentru mine personal, dupa cum am mai spus. Este atat de trist ca sansele ca un copil sa fie adoptat scad dramatic pe masura ce trec anii, este si mai trist ca luarea in plasament familial care ar putea fi o optiune pentru acesti copii sau adolescenti nu este atat de folosita incat sa goleasca centrele de plasament. Sunt mii de copii care asteapta sa fie luati intr-o familie, iar plasamentul familial ar putea fi o optiune, procedural mai putin anevoioasa ca adoptia. La asta se adauga si partea financiara, care nu este de ignorat avand in vedere cata saracie este in tara asta… E greu sa crezi ca un film poate schimba ceva, insa mai multe voci unite, mai multa informatie si mai corecta poate ajuta. Speranta ca ceva se va schimba pentru copiii acestia trebuie sa ramana.

Eşti directorul artistic al festivalului Anonimul, ajuns anul acesta la cea de 14-a ediţie. Cum a crescut festivalul în toţi aceşti ani şi cum ai evoluat tu, odată cu el?
Da, nici nu-mi vine sa cred ca in august 2018, vom sarbatori 15 ani de Anonimul. Sau15 ani de Ano, cum ii spunem noi. Festivalul a inceput timid, cu cateva sute de oameni rataciti pe la festival, acum sunt cateva mii de oameni care se aduna in Delta in saptamana aceea. Drumul pana aici a fost atat de frumos, ceea ce se intampla acum la Festival in fiecare an este atat de special, incat numai vorbind despre asta mi se face dor de atmosfera si de locul acela si-mi doresc sa vina mai repede vara.

Care sunt invitaţii festivalului de care te leagă poveşti speciale?
Multe povesti ar fi de spus aici… ma gandesc foarte des, mai ales cand discut cu prietenii despre vreun film, la vorbele regizorului coreean Park chan-Wook, regizorul filmului Oldboy, sau al mai recentului The Handmaiden care a rulat si la noi anul trecut. El spunea la Anonimul cam asa: din momentul in care filmul meu ajunge la spectatori, daca l-au vazut doi oameni atunci sunt doua fime, daca il vad 2 milioane de oameni sunt doua milioane de filme, filmul nu mai este al meu, el devine filmul celor care l-au privit- si asta este pe undeva esenta frumusetii cinema-ului.

Ce crezi că lipseşte din cinematogafia made in Ro?
Sunt unul din admiratorii cinema-ului romanesc, admir eforturile, curajul, ideile si mai ales pasiunea- acolo unde ea exista, sigur ajunge si la spectator. Ma bucur pentru fiecare film facut pentru ca stiam, si acum stiu inca si mai bine din interior, cat poate fi de greu si de lung este drumul de la scenariu la publicul care iese din sala de cinema de la filmul tau. Si as vrea sa ma bucur mai mult de filme romanesti, as vrea sa aiba mai mult public, mai multa expunere, in fine m-as bucura ca filmul romanesc sa fie la fel de apreciat la el acasa cum este in Franta, de exemplu.