Mai este o lună până la Ziua Femeii, însă asta nu înseamnă că nu putem sărbători mai devreme. Luna februarie aduce cu ea o adaptare splendidă a romanului „Little Women”, scris de Louisa May Alcott – poate chiar cea mai bună din toate câte s-au făcut până acum.
Filmul „Little Women” este genul de film pe care trebuie să îl vezi cu femeile din viața ta pe care le apreciezi – fie că vorbim de mame, bunic, surori sau prietene. Povestea urmărește viețile a celor patru surori din familia March, din adolescență și până la vârsta adultă.
Despre ce este vorba în „Little Women”
Meg (Emma Watson) este cea mai mare dintre ele și nu își dorește nimic mai mult decât să își clădească o familie cel puțin la fel de frumoasă ca în cea în care a trăit. După ea este Jo (Saoirse Ronan), o tânără tupeistă, băiețoasă, care vrea să devină scriitoare și nici prin gând nu îi trece să își găsească un bărbat. Mai apoi este Beth (Eliza Scanlen), fata timidă, dulce și pasionată de muzică, care lasă adeseori pianul să vorbească pentru ea. Mezina familiei este Amy (Florence Pugh), o pictoriță pe cât de temperamentală, pe atât de afectuoasă.
Cele patru surori trăiesc alături de mama lor (Laura Dern) și menajera casei (Jayne Houdyshell), în timp ce tatăl lor (Bob Odenkirk) este plecat la război. Din când în când, apare în peisaj și mătușa lor bogată și plină de aere (Meryl Streep), dar pe care nu ai cum să nu o îndrăgești. Viața lor simplă, pasiunile lor, certurile lor formează un spectacol de epocă absolut delicios, care te va purta cu gândul la copilărie și la casa părintească.
În viața surorilor apare tânărul Teddy Laurence (Timothée Chalamet), nepotul unui om deosebit de bogat. Surorile îl integrează imediat în cercul lor, alintându-l Laurie, însă anii care trec îl fac pe Teddy să se îndrăgostească și să penduleze în mod constant între două surori cum nu se poate mai diferite.
Lipsa de cronologie din „Little Women” dă un suflu proaspăt unei povești clasice
„Little Women” nu este la prima adaptare ecranizată, existând variante realizate și în 1933, 1949 și 1994. Fiecare a avut farmecul ei, însă varianta cea mai recentă a filmului pare să le întreacă pe celelalte din mai multe puncte de vedere: de la detaliile tehnice (tehnicile de filmare și calitatea imaginii) până la cele mai subtile (lipsa de rigiditate în jocul actoricesc și modalitatea originală de prezentare a poveștii).
Evenimentele din film se desfășoară pe două planuri – trecut și prezent. Trecutul este prezentat în nuanțe calde, care te acaparează într-o nostalgie pentru niște vremuri pe care nici măcar nu le-ai trăit, pe când prezentul este scăldat în nuanțe reci, arătând cum copilăria s-a scurs, iar viața și-a pierdut din dulceața de odinioară. Alternanța între cele două timpuri te ancorează mai bine în poveste, obligându-te să îți păstrezi atenția la cote înalte.
„Micuțele doamne” sunt, de fapt, unele din cele mai grozave femei din producțiile recente de la Hollywood. Filmul are un miez puternic de feminism, care arată că nicio definiție sau prejudecată socială nu poate cuprinde esența femeilor. Spre exemplu, Jo March își apără cu credință convingerea că măritișul nu este pentru ea și că vrea să devină o mare scriitoare. În schimb, Meg March se află la pol opus, dorindu-și să își întemeieze o familie cu un bărbat pe care să îl iubească, indiferent de averea acestuia. O scenă semnificativă le are pe cele două în centru, Jo spunându-i surorii ei că ar fi mai bine să își construiască o carieră și să lase gândurile de căsătorie. Răspunsul lui Meg este sincer și subliniază un ideal al feminismului adeseori uitat – acela că dacă visele unei femei sunt diferite de visele alteia, asta nu le invalidează și nu le face mai puțin importante.
Filmul „Little Women” poate fi văzut în cinematografele din toată țara.
Foto – YouTube
Ultima modificare februarie 3, 2020 6:30 pm