Lea Rasovszky: „În artă nimic nu este obligatoriu.”

Născută în 1986, Lea Rasovszky a terminat în 2008 Universitatea Națională de Artă, secția Foto-Video. Proiectele Leei se concentrează pe explorarea stereotipurilor și valorilor societății, asupra cărora are o privire critică, dar plină de umor. Din 2009, expune constant în galerii din țară și a participat la mai multe bienale, târguri și evenimente internaţionale de artă.

Cum ţi-ai defini parcursul artistic de până acum? 
Din primul moment am fost foarte concentrată pe activitatea mea, i-am dedicat timp și am tratat totul cu curaj. Înainte de orice, cred că procesul e important, nu neapărat parcursul. Îmi place să trec prin etapele mele de atelier, să mă las acaparată de câte o direcție sau o idee, să mă documentez, să desenez fără nici o țintă (în prima fază). Faptul că am mers pe acest drum a fost o chestiune foarte naturală, am simțit că este ceea ce trebuie sa fac, așă că iau tot ce se întâmplă ca atare, și aspectele pozitive, de care desigur că mă bucur, dar și pe cele negative, din care în general am invățat farte multe.

Creezi în funcţie de stare, de spaţiu, de un concept curatorial, de o comandă? Cum se îmbină toate astea în creaţiile tale? 
Lucrez în funcție de stare, de energiile adunate în jurul unei idei care mă acaparează în acel moment. Ideea de a lucra după un concept curatorial este interesantă dacă este vorba de un curator cu care rezonez. Aceste concepte curatoriale sunt deseori direcții subtile, nicidecum concepte apăsătoare care să restricționeze în mod substanțial direcția mea naturală de lucru. Trebuie să se potrivească în mod firesc lucrurile; când sunt foarte implicată într-un proiect personal nu pot face sărituri peste ax prea brutale. Comenzile sunt excluse, desigur. Nu înțeleg cum aș putea lucra după directivele altcuiva.

Cu ce materiale preferi să lucrezi? Lucrările tale sunt un mix de instalaţie, desen, foloseşti mai multe medii de exprimare…
Îmi place cam tot. Deși în desen și instalație mă simt cel mai confortabil, în permanență simt nevoia de a extinde spectrul materialelor cu care lucrez, asta pentru că mi se pare interesant să văd cum pot funcționa în alte limbaje, ce noutăți pot aduce schimbările de mediu. În acest moment mă aflu în plin experiment, încerc ceva complet nou. Am emoții frumoase, ca atunci când te indrăgostești, așă că nu voi spune prea multe acum.

Cum vezi piaţa de artă de la noi în momentul asta? Ce ai vrea să se schimbe? 
Nu mă pot pronunța în legătură cu asta. Piața de artă este ceva care mă implică indirect, în spatele fiecărei manifestări apare câte o structură care să marketizeze și să monetizeze acest lucru. Prefer să mă ocup de lucrurile mele, de aspectele controlabile ale activității mele și să nu mă gândesc prea mult la circuitul comercial din jurul artei.

Trei artişti care te-au influenţat/ inspirat… 
Nu aș putea numi doar trei. Sunt atât de mulți artiști mișto în ultima perioadă încât nu mă pot opri doar pe câțiva. Se întâmplă foarte multe lucruri simultan, artiștii cred că dispun acum de expunere și de mijloace tehnice pentru a face orice. Sunt vremuri foarte interesante pentru artă, în toate manifestările ei.

În cadrul evenimenului Art Encounters participi cu o instalație, o strucura gonflabilă. Ce este și cum s-a născut Soft War ?

În cadrul Bienalei Art Encounters am propus un tanc gonflabil, care stă rigid 20 de minute pentru ca apoi să se desumfle lent și inevitabil pentru alte 20 de minute, până când rămâne complet fără aer și atinge podeaua, ca o cârpă fluorescentă amorfă. Soft war este defapt un proiect mai amplu din care face parte și această lucrare intitulată Bubblegun of Sweet Surrender, și este un proiect despre un război interior înspăimântător dar moale ca o răsuflare, despre o stare de tensiune nerezolvată și abstractă, despre fragilitatea noastră ca limbaj comun și unificator.

Este obligaorie prezenta frumosului estetic în artă?
Nu. In artă nimic nu este obligatoriu.

Citește mai multe interviuri cu femei în arta contemporană în UNICA de noiembrie!