Jurnal de vacanţă – Japonia, izvor de uluire (X)

10.09.2010, 12:11.

Da, este foarte adevărat că la o prima vedere şi din păcate şi la următoarea chiar, Japonia te poate complexa (tu român fiind) cu curăţenia oraşului şi străzilor, cu perfecţiunea serviciilor furnizate şi cu atitudinea mai mult decât politicoasă a japonezilor.

Este frustrant să-i vezi cum îţi zâmbesc şi se apleacă în faţa ta mulţumindu-ţi pentru orice când ştii că la tine acasă îndrăzneala de a cere o informaţie unui funcţionar public sau furnizor de servcii se plăteşte aspru cu atitudini umilitoare sau cu scandaluri interminabile.

Este, de asemenea, enervant, să înţelegi poate pentru prima oară în viaţă la un nivel concret, ce înseamnă responsabilitatea şi să vezi cât de sus i-a dus asta pe japonezi, să te loveşti de un grad de civilizaţie nemaîntâlnit (consolator, nici chiar în alte ţări europene), să vezi respectul pe care şi-l arată unii altora prin respectarea unor reguli precum nevorbitul la telefon în locuri publice, fumatul doar în locuri special amenajate, politeţea cu care îşi vorbesc şi multe altele.

Sau închipuiţi-va cum este pentru nişte români să meargă pe străzi cu genţile deschise şi cu portofelele la vedere sau pentru nişte femei să se plimbe relaxate la orice oră din zi sau din noapte fără ca vreun bărbat să-i adreseze cuvinte ofensatoare.

Da, toate astea sunt crunte!

Dar, dragii mei… cu toate acestea, vă spun cu mâna pe inimă că niciunul dintre noi şi eu aş paria că aproape niciunul dintre voi nu ar putea trăi acolo.
Şi sincer? Asta e de bine!

Un om prin ale cărui vene curge sânge latino – dacic – slav, adică un om care e ONEST (chiar dacă asta doare), un om care e cald cu familia şi cu prietenii – căci da, un român are mulţi prieteni -, un om care ştie să se bucure de viaţă în vacanţe şi la chermeze, un om care atunci când zâmbeşte, e pe bune, căci el nu ştie să fie politicos, iar dacă l-ai prins supărat îţi va arunca nişte săgeţi ucigătoare care îţi vor îngheţa sângele în vine, un om care, aflat în încurcătură, va caută şi cu siguranţă VA GĂSI soluţii de ieşire în loc să se sinucidă, o femeie care ştie să se îmbrace punându-şi în valoare formele, zâmbind şarmant bărbaţilor şi aducând spumă la întâlnirile de week-end unde stă la aceeaşi masă cu bărbatul ei, o femeie care îşi vrea bărbatul numai pentru ea, neacceptând amante de dragul tradiţiei şi iubindu-l cu un devotament şi forţă demne de Vitoria Lipan (sic!), toţi aceşti oameni, adică noi, românii, suntem de departe mai câştigaţi că ne-am născut cu acest bagaj, că ştim să ne bucurăm de el şi că ni-l asumăm cu toată fiinţa noastră.
Trebuie doar să conştientizăm părţile noastre bune, care sunt nenumărate şi să încercăm să reparăm ceea ce nu merge în conştiinţa noastră colectivă. Iar pentru asta, vă recomand cu căldură o excursie Japonia.

Şi probabil ca să nu mi-o iau în cap – cum spune românul – la aterizarea pe Otopeni, şi când spun aterizare mă refer exact la momentul când roata avionului a hârşâit pământul românesc, aud în spate o voce guturală (dată probabil de greutatea lanţului auriu de la gât): „Păsărică, am aterizat, ies acum”.

Citeşte aici tot jurnalul de vacanţă!