Pe vremuri nu era Counter Strike şi nici World of Warcraft, nu aveam messenger şi nici Facebook… Oare ce făceau toţi copiii afară de dimineaţa până seara târziu?
Păi cine avea nevoie de „social networking” când exista gaşca din curtea blocului? Cui îi păsa dacă merge netul sau nu, când trebuia doar să fluieri sau să strigi sub geamul cuiva ca să ai cu cine să te joci? Pe vremuri, copilăria presupunea multă alergătură şi genunchi juliţi… chiar şi pentru fete.
1. Jucam elastic, adevărate probe de rezistenţă şi concentrare, cu tot felul de scheme complicate… Acum mă uit în jur şi văd că fetele de acum abia dacă îşi ţin echilibrul pe tocuri.
2. „V-aţi ascunselea” ne răpea multe ore în fiecare zi, la fel ca un alt joc care, deşi ar trebui să se numească „Hoţii şi vardiştii”, noi îi spuneam „Infractorii şi miliţienii” fiindcă habar nu aveam ce e ăla un vardist…
3. La jocuri precum „Ţară, Ţară, vrem ostaşi!” se aflau preferinţele fiecăruia, la fel ca atunci când se făceau echipele la baschet. Multe dihonii se năşteau după întrebarea: „De ce nu m-a ales pe mine?”
4. „Telefonul fără fir” ne făcea mereu să râdem şi puteam juca ore în şir fără să ne plictisim. „Telefonul american”, în schimb, era o sursă inepuizabilă de poante de care râdeam şi la săptămâni după aceea.
5. „Maţe încurcate” era un twister fără cearşaful cu culorişi numere. Ne încurcam braţele şi picioarele până când începeau să trosnească, şi atunci intervenea „descurcă-tot”, unul dintre noi care stătuse deoparte şi care trebuia să găsească o cale cât mai simplă de a ne scăpa din ghemul de membre.
6. „Nu te supăra, frate!” era pentru zilele când era prea frig sau prea urât ca să ieşim şi era un joc de „strategie” pe care îl jucam toţi aproape obsesiv, până când pierdeam piese şi nu mai aveam cu ce juca.
7. Un strămoş al Monopoly, al cărui nume nu mi-l amintesc, era un joc cu bani de hârtie numiţi ECU, iar în acest joc trebuia să îţi faci o firmă şi să intri pe pieţe financiare, să te baţi cu băncile… Un joc destul de vizionar aş zice, privind în urmă.
8. Un joc al băieţilor la care participam avid era cel în care ne furgăream şi trăgeam unii în alţii cu proiectile de hârtie plecate din sarbacane cu una sau mai multe ţevi… un fel de Paintball al vremurilor comuniste.
E drept că vremurile pe atunci erau mai grele, dar asta nu însemna decât că inventivitatea era mai mare şi capacitatea copiilor de a se juca şi de a se distra fără complicaţii era alta decât acum.
Nu ne temeam să meşterim ore în şir la o jucărie sau să punem mâna pe gâze, broaşte, melci sau să urmărim fascinaţi cum taţii noştri lucrau la strung sau reparau piese de Dacie… azi totul e impersonal şi nimeni nu mai ştie să facă mai nimic.
Foto: Shutterstock