Când a fost premiată cu Pulitzer, în 2000, pentru Interpret de maladii, scriitoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri era o necunoscută pentru lumea literară.
Premiul i-a determinat pe mulţi să îi citească proza ţi aţa au descoperit o autoare fenomenală, care nu se teme să scrie despre sentimente, senzaţii, nu emite maxime preţioase despre viaţă, nuvelele sale nu sunt amuzante, forţat inteligente sau pretenţioase, pot fi citite de oricine a trecut decent prin ţcoală. Dar! Toată scriitura asta simplă ţi se insinuează în minte, îţi intră în oase, îţi provoacă furnicături ţi te trezeţti lăcrimând sau zâmbind în timp ce citeţti. Nu e minunat să poţi dirija o simfonie de senzaţii ţi emoţii cu doar o înţiruire de cuvinte?
Lahiri este o miniaturistă, scoate toată seva dintr-un univers minuscul ţi împinge personajele să arate cititorului toate feţele. Scrierile sale sunt toate despre dezrădăcinaţi, despre oameni care ţi-au luat sufletele la spinare ţi au plecat să găsească locuri în care ele să înflorească şi să rodească. Efortul e imens, sacrificiul pe măsură, iar tot ce rămâne la final e povestea. O poveste frumoasă, filigranată, de neuitat.
Pământ neîmblânzit poartă cititorul din Cambridge şi Seattle până în India şi Thailanda, într-o serie de nuvele încheiată cu un microman. Tema acestor istorii, ca şi a primelor ei cărţi, Interpret de maladii şi Porecla, este diferenţa: lumea familiilor care au decis să se mute în America, în exiluri voluntare sau forţate de împrejurări, cu tradiţii şi obiceiuri diferite de cele americane, cu un întreg mod de viaţă care tinde să dispară în uitare. Copiii şi nepoţii celor veniţi de pe alt continent, în urmă cu zeci de ani, aproape că nu mai au nici o legătură cu lumea părinţilor lor; dezrădăcinarea nu mai este evidentă. Cu toate acestea, poveştile de viaţă descrise în carte poartă întreaga încărcătură, uneori violentă, alteori tristă, a condiţiei de emigrant.
Virginia Costeschi – Bookmag.ro