„Femeia vrea să demonstreze că e egala bărbatului”

05.05.2010, 12:11.

Este o scriitoare foarte cunoscută, dar eu nu auzisem de Ştefania Mihalache atunci când am acceptat să fac un interviu cu ea. Oricum, acest lucru îl poţi observa şi tu…
… din întrebările pe care i le-am adresat.

Am vrut să o descoperim împreună şi mă bucur acum să constat că încă sunt oameni cu gânduri frumoase şi curate, care nu se lasă purtaţi de valul modelor, al uniformizării, oameni care îndrăznesc să aibă propriile păreri şi idei. Oameni ca Ştefania Mihalache.

Despre ea, concepţiile de lume şi oameni şi despre cel mai recent roman – „Poemele secretarei” – te invit să descoperi mai multe!

Poate că nu toate cititoarele noastre te cunosc. Spune-ne câteva lucruri interesante despre tine!

'Nu mă cheamă Damian'. Theo Rose a aflat un secret despre soțul ei chiar în ziua nunții. Ce a povestit artista
Recomandarea zilei

Am absolvit Facultatea de Filologie din Braşov, unde am şi început să scriu, în cadrul cenaclului „Erata”. Am avut parte de o studenţie destul de boemă, cu lecturi de poezie, frecventări de pub-uri etc. Am obţinut apoi o bursă la Central European University din Budapesta, unde am urmat cursurile de Master in Gender and Culture, adică feminism. A fost o experienţă cu mari deschideri, cosmopolită şi plină de provocări.

De ce să o citim pe Ştefania Mihalache?

Pentru că scrie despre subiecte pe care alţii nu le abordează : „iniţierile” feminine de atâtea feluri, clash-urile culturale, „mutilările” psihice de la birou…

Care au fost ultimele cuvinte ale lui Silviu Prigoană. Prietenii lui au crezut că le face o farsă

Recomandarea zilei

Scrii deopotrivă şi poezie şi proză. Care ţi-e cea mai dragă?

Nu mai scriu atât de multă poezie, dar cumva, la baza prozei mele stă tot poezia, un anume fel de a percepe stările, de la care pornesc întotdeauna când scriu ceva.

Ce te inspiră cel mai mult atunci când scrii? De unde îţi vin ideile?

Nu este atât vorba de inspiraţie, cât mai mult despre ceea ce mă afectează. Ca să scriu trebuie ca un fapt să mă disloce interior, să mă marcheze, să mă irite, să mă frustreze.

Ce te-a inspirat atunci când ai scris „Poemele secretarei”?

M-au inspirat, în sensul definit mai sus, nişte zile lungi, toate trase la indigo, zile cu hârtii neinteresante, telefoane cu voci impersonale şi indiferente, cu o stare de încordare pe care o îmbraci ca pe o haină de serviciu.

Descrie-ne-o un pic pe Andra, personajul principal al cărţii tale.

Andra este în primul şi în ultimul rând naivă. Apoi mai este creativă, idealistă, conştiincioasă, cu percepţii intense şi un mod poetic de a se raporta la realitate.

Câte dintre noi semănăm cu Andra? Câte dintre noi nu au curajul/demnitatea de a se accepta pe sine?

Fiecare dintre noi semănăm puţin cu Andra, în sensul că avem o formă sau alta de vulnerabilitate pe care, în general, decidem să o ignorăm, fără să ne dăm seama cât de valoros ar fi, de fapt, să-i dăm atenţie. Ca să te accepţi trebuie întâi să te cunoşti, iar aici e de lucru cât pentru o viaţă întreagă.

Majoritatea bucureştenilor cel puţin, lucrează într-o multinaţională. Care este principalul dezavantaj al acestui mediu de lucru din punctul tău de vedere?

Faptul că uniformizează individualităţile.

Cum vezi tu femeia în societatea românească actuală?

Hotărâtă să demonstreze că este „egala” bărbatului. Hotărâtă să arate că poate face, în primul rând, carieră. Cu orice preţ. Sedusă complet de imaginea de femeie realizată, independentă, care conduce o maşină scumpă, iese la terase scumpe după job, dar şi atunci vorbeşte la două telefoane deodată pentru că şi atunci are de planificat, de organizat ceva, de atins câteva obiective din agendă. Pentru că este indispensabilă la firmă, iar competenţele ei, de neînlocuit. Nici nu îşi dă seama că are patruzeci de ani şi se usucă pe picioare. Nici nu bănuieşte că peste zece – cincisprezece ani n-o să mai ştie nimeni ce şedinţe grozave organiza ea sau cum venea prima şi pleca ultima din firmă.

Care este cea mai mare neîmplinire a unui om?

Să-şi spună o poveste greşită despre sine.

Ai norocul de a face ceea ce îţi place? Dacă nu ai scrie, ce altceva ţi-ar plăcea să faci?

Am norocul să pot scrie dar cred că nu-şi imaginează nimeni că asta îmi aduce vreo siguranţă financiară. Dacă nu ar trebui să am şi o activitate lucrativă (din care efectiv să câştig) mi-ar plăcea să fac asistenţă socială sau să lucrez la un centru în genul celor de animal resque din afară. După cum se vede, nu reuşesc să-mi placă meserii care aduc bani.

Care sunt cărţile tale preferate? Dar autorii?

O să menţionez două cărţi absolut senzaţionale: Călătorie la capătul nopţii, de Louis Ferdinand Céline şi Inimă atât de albă, de Javier Marias. La autori sunt, desigur, o mulţime. O să menţionez aici un singur nume: J.M. Coetzee, scriitor sud-african, câştigător de Nobel.

Opera preferată şi de ce.

E greu de spus pentru că am scris două romane foarte diferite şi fiecare este special în felul lui, pentru că sunt două forme diferite de convertire la expresivitate a unor „conjuncturi” ale interiorităţii.